Elveția are cea mai veche politică de neutralitate militară din lume. Nu a participat la un război străin de când neutralitatea sa a fost stabilită prin Tratatul de la Paris în 1815, deși țara a avut un război civil în 1847.
Începuturile neutralității elvețiene pot fi datate de la înfrângerea Vechii Confederații Elvețiene în bătălia de la Marignano din septembrie 1515 sau de la tratatul de pace semnat de Confederația Elvețiană cu Franța la 12 noiembrie 1516. Pacea de la Westfalia din 1648 a fost un alt pas important în dezvoltarea neutralității Elveției. Altor țări le-a fost interzis să treacă pe teritoriul elvețian, iar Confederația a devenit independentă de Sfântul Imperiu Roman din punct de vedere juridic.
În timpul Primului Război Mondial, Elveția și-a susținut politica de neutralitate, în ciuda faptului că a împărțit granițele terestre cu două dintre Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) și cu alte două dintre Puterile Aliate (Franța și Italia).
Majoritatea vorbitoare de limba germană din Elveția a favorizat în general Puterile Centrale, în timp ce populațiile vorbitoare de limbă franceză și italiană au favorizat Puterile Aliate. Acest lucru a stârnit tensiuni interne; cu toate acestea, țara a putut să-și mențină neutralitatea.
În 1917, neutralitatea Elveției a fost pusă în discuție de Afacerea Grimm-Hoffmann. Robert Grimm, un politician socialist elvețian, a vizitat Rusia în încercarea de a negocia un acord de pace separat între Rusia și Germania, pentru a pune capăt războiului de pe Frontul de Est în interesul socialismului.
Grimm a fost sprijinit de Arthur Hoffman, un consilier federal elvețian care era responsabil al Departamentului Politic și conducea Ministerul de Externe. Cu toate acestea, Hoffman nu și-a consultat colegii consilieri cu privire la această inițiativă, iar când o telegramă trimisă între Grimm și Hoffman a fost făcută publică, puterile Aliate s-au revoltat.
În cel de-al doilea război mondial, Elveția s-a trezit complet înconjurată de puterile Axei
Liga Națiunilor a recunoscut oficial neutralitatea Elveției la 13 februarie 1920. Deși poziția Elveției nu a fost admirată universal, a fost respectată de alte țări. Drept omagiu, organizația mondială și-a ales chiar Geneva drept sediu, de asemenea, a scutit Elveția de obligațiile militare.
Cu toate acestea, țara a fost nevoită să adopte așa-numita „neutralitate diferențială”, care impunea Elveției să participe la sancțiunile economice, păstrându-și în același timp neutralitatea militară, o politică primită inițial pentru a stabili solidaritatea elvețiană cu eforturile internaționale de promovare a unei ordini mondiale pașnice.
Până în martie 1938, totuși, guvernul elvețian a devenit din ce în ce mai contrariat față de acest tip de neutralitate și a revenit la neutralitatea absolută. Schimbarea nu a fost doar un caz în care elvețienii și-au dat seama de valoarea politicilor lor tradiționale, ci a fost atribuită și deteriorării relațiilor economice și politice europene într-o perioadă premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.
Elveția s-a trezit complet înconjurată de puterile Axei și de teritoriul controlat de acestea pentru cea mai mare parte a celui de-al doilea război mondial. Germania nazistă a plănuit o invazie a Elveției, iar Elveția s-a pregătit pentru un astfel de eveniment. La un moment dat, Elveția a mobilizat 850.000 de soldați. Sub conducerea lui Henri Guisan, și-a dezvoltat planul de redută națională în cazul unei invazii.
Deși Elveția a fost criticată de mulți pentru poziția sa ambiguă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, neutralitatea sa a fost apreciată de mai multe ori de către liderii europeni și non-europeni. Din 1943, Elveția a oprit avioanele americane și britanice, în principal bombardiere, care au survolat Elveția în timpul celui de-al doilea război mondial.
Echipajele interceptate pe teritoriul Elveției în cel de-al doilea război mondial, au fost izolate în lagăre pentru prizioneri
În numeroase ocazii în timpul războiului, aeronavele aliate au pătruns în spațiul aerian elvețian; în mare parte bombardiere avariate ale aliaților care se întorceau după raidurile asupra Italiei și Germaniei. Echipajele lor au preferat să intre în Elveția decât să devină prizioneri de răzvboi.
Peste o sută de echipaje de aeronave aliate au fost internate și plasate în stațiuni de schi care au rămas abandonate din cauza lipsei turiștilor după izbucnirea războiului. Ei urmau să fie ținuți acolo până la finalul războiului.
Cel puțin 940 de aviatori americani au încercat să evadeze în Franța după invazia Normandiei, dar autoritățile elvețiene au interceptat 183 de internați. Peste 160 dintre acești aviatori au fost încarcerați într-un lagăr elvețian de prizonieri cunoscut sub numele de Wauwilermoos, care era situat lângă Lucerna și comandat de André Béguin, un ofițer elvețian pro-nazist.
Elveția a devenit membru al Națiunilor Unite abia în anul 2002
Internații americani au rămas în Wauwilermoos până în noiembrie 1944, când Departamentul de Stat al SUA a depus proteste împotriva guvernului elvețian și, în cele din urmă, a asigurat eliberarea lor.
Elveția are o istorie de neutralitate armată începând cu Reforma din 1520; nu a fost în stare de război la nivel internațional din 1815 și nu a aderat la Națiunile Unite până în 2002. Ea urmărește o politică externă activă și este frecvent implicată în procesele de consolidare a păcii din întreaga lume.
Potrivit președintelui elvețian, Ignazio Cassis, în 2022, în timpul unui discurs al Forumului Economic Mondial, legile neutralității Elveției se bazează pe principiile acordului de la Haga, care includ „nicio participare la războaie; cooperare internațională, dar nici apartenența la nicio alianță militară; nicio furnizare de trupe sau arme pentru părțile în conflict și nicio acordare a drepturilor de tranziție”.
Foto: peisaj rural din Elveția, de Ivan Shishkin 1866.
CITEȘTE ȘI:
Parașutiștii americani au fost cruciali în bătălia pentru Normandia
