Pisicile în Grecia și Roma antică

Pisicile au fost crescute și domesticite în Grecia și Roma, spre deosebire de alte locuri, aprecierea pentru animal ca vânător nu a fost la fel de mare în acele culturi, deoarece grecii și romanii păstrau nevăstuici domestice pentru controlul dăunătorilor. Romanii considerau pisica ca pe un simbol al independenței și nu ca pe o creatură de utilitate, pisicile au fost ținute ca animale de companie atât de greci, cât și de romani.

Un epitaf din secolul I e.n. al unei fete tinere care ține o pisică este printre primele dovezi ale pisicilor din Roma. În Grecia, dramaturgul Aristofan (c. 446-386 î.e.n.) a prezentat frecvent pisici în lucrările sale pentru un efect comic, de la el a rămas și expresia „Pisica a făcut-o” (în atribuirea vinei).

Dintre civilizațiile antice, totuși, pisica a fost probabil cel mai puțin populară în rândul grecilor, datorită asocierii sale în anumite mituri cu zeița morții, a întunericului și a vrăjitoarelor, Hecate, care este mai frecvent asociată cu câinele (cum este omologul ei roman, Trivia). O dovadă mult mai ulterioară a aprecierii grecilor pentru pisici este evidențiată în legenda conform căreia pisica l-a protejat pe pruncul Iisus de rozătoare și șerpi și astfel i se acordă cele mai bune locuri într-o casă grecească.

Istoricii cred că pisicile au fost aduse în Europa de către comercianții fenicieni care le-au scos ilegal din Egipt. E cunoscut faptul că fenicienii au făcut comerț extensiv cu fiecare civilizație cunoscută a vremii, pisicile ar fi putut fi răspândite în regiune în mod regulat.

Fenicienii au adus pisica în Europa

Pisicile au fost ținute pe nave pentru controlul paraziților în timpul epocii descoperirilor din secolul al XV-lea e.n. și, cel mai probabil, au servit aceluiași scop și pentru fenicieni. Dacă fenicienii au adus pisica în Europa, așa cum pare foarte probabil, este posibil să fi introdus și asocierea greacă a pisicii cu Hecate. După cum s-a menționat mai sus, Hecate a fost asociată cu câini în mod regulat, dar o poveste în special, care a fost destul de populară, leagă zeița întunecată, de pisica.

Mitul grec care sugerează această legătură este povestea binecunoscută a lui Heracles (Hercule roman), unde Galinthius era o servitoare a mamei lui Heracles (Prințesa Alcmena). Zeul Zeus a sedus-o pe Alcmena și ea a rămas însărcinată cu Heracles, dar soția lui Zeus, Hera, a fost zădărnicită de inteligența lui Galinthius în încercarea ei de a-i ucide pe Alcmena și Heracles.

Înfuriată, Hera a transformat-o pe Galinthius într-o pisică și a trimis-o în lumea subterană ca să o servească pe Hecate. Această poveste a fost popularizată de scriitorul latin Antoninus Liberalis (secolul al II-lea e.n.) în Metamorfoza sa, o repovestire a poveștilor mai vechi, care a fost suficient de populară pentru a fi copiată și distribuită până în secolul al IX-lea e.n. și pentru a se bucura de un public larg de cititori cel puțin până prin secolul al XVI-lea e.n. Prin urmare, acest mit a asociat pisicile cu întunericul, transformarea, lumea morților și vrăjitoria.

Cele mai multe rămășițe de pisică, au fost găsite la siturile militare romane, unde arheologii au găsit o mulțime de dovezi ale vizitatorilor feline. Fără îndoială pisicile au păstrat magazinele de alimente ale soldaților fără șoareci și șobolani.

Femeile romane aveau porecle inspirate din sinonimele pisicii

După săpături lângă portului Myos Hormos la Quseir al-Qadim de pe coasta Mării Roșii arheologii au descoperit o pisică din secolele I-II, îngropată în interiorul unei clădiri administrative romane. Corpul pisicii a fost învelit în cârpe de lână și in și a fost bine conservat. Animalul era mare și experții cred că era o pisică domestică mai degrabă decât una sălbatică. Înafară de schelet, mai erau resturi blană, stomac și un tract intestinal inferior conservat, ceea ce arăta că pisica tocmai mâncase șase șobolani înainte să moară.

Felicula era un nume suplimentar roman, similar cu o poreclă modernă – pentru fete și femei, adică „Pisicuța”. Acest nume apare în inscripțiile romane de pe reliefuri funerare, așa că, deși pisica nu a ocupat nicăieri atât de mult loc în literatura romană ca câinele, a apărut aici, în lumea inscripțiilor pentru oameni reali, prin orașele Imperiului Roman. Donald Engels, în cartea sa Classical Cats, scrie că există peste 250 de porecle de pisici care supraviețuiesc doar pe inscripții din Roma.

În 59 î.Hr., când Iulius Cezar era consul, regele Ptolemeu al XII-lea al Egiptului a încercat să încheie o alianță cu Roma. Trimișii romani au sosit în Egipt și printre soldații care i-au însoțit s-a numărat și un legionar ghinionist. Evenimentele au fost relatate de istoricul și autorul Diodorus Siculus.

Egiptenii venerau pisica

Egiptenii venerau pisicile și nu tolerau nici măcar rănirea lor, deși uneori s-au întâmplat și astfel de accidente. Diodorus scria că dacă o pisică moare în Egipt, lumea o plângea și pisica era înfășurată în in și luată pentru a fi îmbălsămată. Dacă o pisică era ucisă, făptuitorul este condamnat la moarte, chiar dacă este un accident, Diodorus scrie că localnicii se adună și vor ucide ucigașul de pisici înainte să fie dus la proces. Dacă cineva vede o pisică moartă, se ferește și strigă să fie auzit de toți că nu a avut nicio legătură cu moartea ei, ci doar a găsit pisica în această stare.

Diodorus a fost martor la un astfel de eveniment cu ochii săi. Un legionar roman a omorât o pisică din întâmplare. Mulțimea s-a repezit hotărâtă la casa lui să-l pedepsească. În ciuda faptului că regele Ptolemeu a trimis oficiali să negocieze cu oamenii pentru viața romanului, nici ei și nici vreo teamă de Roma nu i-au putut salva viața soldatului, care a fost ucis pentru că a făcut rău acestui animal sacru (Diodorus  Siculus I.83).

CITEȘTE ȘI:

Marele incendiu al Romei din anul 64 e.n.

Adevărata Cleopatra, ultimul faraon al Egiptului