La începutul Evului Mediu, Europa avea două tradiţii semnificative în construcția clădirilor. Prima era moștenită de la romani și punea accent pe piatră ca material de construcție; celălaltă era nord-europeană și era bazată pe lemn. Pe tot parcursul epocii medievale, europenii din sudul Alpilor au folosit piatra ca material principal, iar cei din restul Europei au pus accent pe lemn.
Sud-europenii au avut tendința să urmeze tehnicile romane de construcție, în timp ce alți europeni amestecau tehnici romane cu metode din regiunea respectivă. În timpul Evului Mediu, multe părți ale Europei au fost acoperite de păduri întinse.
Din epoca romană târzie până la începutul Evului Mediu populațiile orașelor au scăzut, în timp ce oamenii a căutat modalități de a-și câștiga mijloacele de existență în zonele rurale. Satele mici s-a înmulțit pe măsură ce populația rurală a început să crească în anii 600. Prin anii 700 au existat constructori care au călătorit diverse trasee prin păduri periculoase din sat în sat, în căutare de lucru unde puteau găsi, dar aproape toată lumea de la sate avea abilități de construcție pentru clădirile de bază.
Casele medievale timpurii au fost făcute din lemn și lut sau pământ. Pereții erau făcuți din împletirea ramurilor copacilor, care apoi erau stropite cu noroi peste și lăsați să se usuce. Acoperișurile erau de obicei făcute din stuf și au fost înclinate pentru a permite ploii să se scurgă.
Uneori, acoperișurile erau acoperite cu pământ, cu iarbă plantată în Irlanda și Scandinavia. Greutatea acestor materiale punea o povară grea pe stâlpii de lemn ai cadrului casei, necesitând ca stâlpii să fie grei și groși, dar iarna acoperișul de pământ și iarbă ținea zăpada, astfel ajuta la izolarea casei pentru a menține căldura în interior.
Majoritatea maeștrilor pietrari erau situați în sudul Europei
Constructorii unor astfel de case din lemn în epoca medievală timpurie aveau doar trei unelte de bază: o secure, o teslă și o daltă. Ei au folosit aceste instrumente pentru a face stâlpi pătrați prin spargerea laturilor de pe trunchiurile copacilor tăiați și ciobirea imperfecțiunilor, crearea laturilor remarcabil de netede.
Fiecare sat avea o biserică și, odată cu apariția feudalismului în anii 800 și 900, un conac. Biserica era cea mai puternică structură dintr-un sat și locul către care sătenii se retrăgeau în cazul unui atac. Conacul era locul unde locuia domnul satului. Ambele erau din lemn, construcția lor aproape întotdeauna necesita asistența a unui constructor profesionist.
Chiar și pentru fabricarea scândurilor de lemn, securea și dalta erau instrumentele principale. Ca și în cazul caselor, stâlpii din lemn pătrat suportau cea mai mare parte din greutatea structurii. Cuiele au fost folosite rar, cu excepția construcției ușilor. În schimb, îmbinările erau sculptate lângă capetele grinzilor astfel încât să se strecoare una în alta.
În sudul Europei existau mai mulți pietrari disponibili decât oriunde în Europa și despădurirea din perioada clasică a făcut lemnul mai greu de găsit. A avut loc o scădere generală a averii plebeilor care însemna că vechile case în stil roman erau prea scumpe pentru majoritatea oamenilor, de aceea casele la ferme și în sate aveau ziduri de piatră sprijinite cu stâlpi din lemn.
Unele orașe au continuat să înflorească sub Imperiul Bizantin din sud-estul Europei și sub conducătorii germani ai Italiei. Construcția de case în orașe era făcută fie din cărămizi, piatră și beton, care era un amestec de pietriș și ciment, inventat de romani.
Din secolul al XII-lea clădirile mari erau construite dintr-o combinație de lemn și piatră
Era suficient pentru pietrari să aibă de muncă într-un singur oraș încât nu să nu mai trebuiască să călătorească în diverse sate ca să-și câștige existența. În Imperiul Bizantin, construcțiile și tehnicile romane au supraviețuit, inclusiv utilizarea arcelor în semicerc, și era destulă bogăție pentru construcția marillor clădiri publice, în special biserici bazate pe Bazilica romana, folosind stâlpi mari de piatra si ziduri de ciment pentru susținerea acoperișurilor din lemn și beton.
În nordul Europei, în timpul epocii medievale timpurii, lemnul a fost materialul de construcție dominant chiar și pentru palatele de monarhilor. Când era posibil, constructorii foloseau piatra, care a devenit principalul material de construcţie pentru catedrale şi cetăţi în timpul anilor 1110.
Astfel, chiar și palatele și conacele erau construite cu o combinaţie de lemn şi piatră. Puține structuri din lemn au supraviețuit, ceea ce face dificil pentru ca arheologii să identifice modul în care constructorii au făcut trecerea de la lemn la piatră, dar relatările despre viața regală includ incidente când acoperișurile palatelor sau porticurile din lemn s-au prăbușit. Până la sfârșitul Evului Mediu progresele în război au făcut zidurile de apărare și fortărețele din piatră aproape o necesitate în locurile unde piatra era disponibilă.
Cu ajutorul troliului și al scripeților erau ridicate materialele de construcție pe clădiri
Până în epoca gotică, troliul era deja utilizat pentru ajutor în construirea clădirilor mari și mici. Acesta consta dintr-o frânghie înfăşurartă şi o manivela fixată pe lateralul tamburului pentru întoarcerea lui, înfășurând astfel frânghia și ridicând orice era atașat de celălalt capăt al frânghiei.
Troliul era adesea cuplat cu un scripete pentru ridicarea sarcinilor grele. Forța pe care o putea aplica un troliu era limitată la puterea oamenilor care învârteau manivelele la cele două capete, dar constructorii medievali aveau nevoie de multă forță pentru ridicarea buștenilor grei folosiți la acoperișuri înalte precum și pietre mari si piese prefabricate din beton pentru pereți și acoperișuri.
Constructorii medievali au adaptat un aparat antic folosit de romani în acest scop. Era format dintr-o roată de dimensiuni mari care semăna mult cu roata din cuștile hamsterilor. Unul sau mai mulți bărbați o învârteau cu picioarele, care avea să învârtă la rândul ei un troliu. În catedrale și alte clădiri înalte această roată era plasată sus pe schele la nivelul grinzilor, unde trebuiau livrate pietre sau beton și era aproape întotdeauna atașată cu o frânghie pe un scripete mare.
Foto: Detaliu din Efectele bunei guvernări, o frescă din Primăria din Siena de Ambrogio Lorenzetti, 1338.
CITEȘTE ȘI:
