Dacă sunteți curioși cum se raporta presa la viața publică românească, dar mai ales la fraudele semnalate la tot pasul, vă invităm să descoperiți ce scria presa vremii pe această temă. Vă avertizăm că am păstrat grafia originală a acestor articole. Descoperiți Clujul de ieri!
„Vorba, deși nu este veche, a început să fie împământenită la noi. Gazetele, în fiecare zi, ne povestesc descoperirea unei fraude nouă și din ce în ce mai mare.
Cuvântul fraudă a început să-și îndulcească înțelesul, să fie strecurat în sufletele noastre cu oarecare duioșie, cu oarecare blândețe.
Fraudă în sus, fraudă în jos, în fiecare zi fraudă, s-a obișnuit auzul nostru cu vorba și înțelesul ei nu mai trezește în noi groaza. În locul spaimei se deșteaptă în noi un fel de milă pentru cel prins, un fel de ciudă că reputațiile se rostogolesc, că piedestalul fraudei pe care s-a înălțat atât de sus triumfătorul X sau Y, a fost dărâmat de un nepricopsit de ipistat, căruia îi mor copiii de foame.
Și compătimind pe cel prins, cu un fel de regret: <<Bine frate, Popescu, băiat deștept și să opereze atât de prost>>, revărsăm un fel de ură asupra umilului agent, ce a îndrăznit să pună mâna în gâtul banditului: <<Să se învețe minte, Popescu tot scapă, e bine cu toată lumea, și o să-l dea afară din slujbă. Auzi dumneata, ce îndrăsneală, un zidar să curețe o bomboană de băiat>>.
Când frauda e mare, și întrece sumele obișnuite, mai ne oprim o clipă din treburi și admirând îndrăsneala tâlharului, ne încheiem gândul:<<Păcat de așa băiat; dar, tot scapă el, are și ce cheltui și ce-i rămâne>>.
Și așa, pe nesimțite, cuvântul fraudă, nu ne mai zguduie iar în sufletele noastre, ale celor mulți și umili se statornicește credința că totul e de vânzare în lumea asta, că hoția sub firma fraudei e legea, iar cinstea, învechita cinste, este nelegiuirea, căreia trebuie să-i deschidă larg porțile pușcăriei.
Nu. Nu trebuie ca în cugetele noastre să se așeze această credință. Starea obișnuită, e viața cinstită, nu hoția. Hoții sunt cei puțini, nu cei mulți. În țara asta binecuvântată de Dumnezeu, de-au apărut după ploaia de sânge a războiului, buruieni otrăvite, să le plivim din ogorul nostru cinstit, fie ele buruieni crescute în ghiveciuri sub geamuri de case mari, fie ele din mătrăguna câmpiilor întinse.
Sa nu îndulcim înțelesul vorbei. Tâlharul ce fură din hrana soldatului să se procopsească, nu face fraudă, ci tâlhărie.
Cel pus de țară să cumpere, și mărește prețul ca să-și umple buzunarul, e un criminal.
Cel ce împarte dreptatea pe bani și hatâr e un bandit.
Cel ce-și vinde puterea slujbei în care se află, e un netrebnic.
Cel ce fură banii Statului, banul nostru al tuturora, nu săvârșește fraudă, ci trădare de patrie.
Oricât de sus ar fi ei în dregătoriile statului, oricât de jos în slujbele ce și le vând, de ai noștri, ori străini, nu e tărie pe care noi să nu o putem înfrânge, nu e piedestal făurit din granitul necinstei să nu-l dărâmăm, nu e putere pe lume care să ne poată opri avântul. Legile sunt cu noi, fiindcă cinstea întregului neam este cu noi.
Să nu ne oprească sfiala de a nu chema la răspundere în fața sfintei dreptăți tâlharii ori unde i-am găsi, de a nu ne strica bunul renume față de străini! Străinii ce ne-au plătit conștiințele, ce ne-au cumpărat dregătorii, ce au împărțit pe din două cu ei, socoatele încărcate ale furnizorilor, străinii ce-și îngăduie credința că totul se cumpără la noi, îi cunosc și îi știu de când au jefuit în cârdășia lor.
Nu se poate ca țara asta, în care a bătut atâta suflet, nu se poate ca sufletul neamului nostru ce nu și-a precupețit pornirea, nu se poate ca poporul nostru românesc atât de cinstit în veacurile trecute, să fie astăzi un neam de bandiți. […]
Când cunoașteți tâlharii dați-i pe față. Când vă cer bani pentru a vă face serviciile ce vi se cuvin și pentru care țara îi plătește, puneți-le mâna în gât. Când aflați din colțișorul vostru umil că furnizorii au împărțit câștigul cu bandiții, strigați în gura mare. Când cei pe cari îi știați sărmani, cu o singură pereche de ițari și astăzi au palate, bănci și moșii, nu vă sfiiți și spuneți-le pe nume cum îi cheamă.
Ne adresăm vouă, întregii suflări românești, rămasă cinstită în vârtejul nebuniei, ne adresăm vouă celor mulți: să nu vă fie teamă. Cum voi, frații și copiii voștri ați știut purta cu atâta vitejie războiul glorios pe frontul luptei îndârjite, ajutați-ne să purtăm lupta biruitoare pe frontul moral”. [„Cultura Poporului”, Anul I, nr.9, Cluj, 19 iunie 1921].
