Artizanii de sticlă din Veneția în secolul al XIII-lea

Sticla venețiană sau sticla din Murno este o sticlă fabricată în Veneția, de obicei pe insula Murano, lângă oraș. În mod tradițional, este de obicei decorată elaborat, cu diverse tehnici de formare a sticlei, precum și de aurire, cu email sau gravură. Producția a fost concentrată pe insula venețiană Murano încă din secolul al XIII-lea.

Orașul-stat venețian s-a dezvoltat în timpul declinului Imperiului Roman în secolul al V-lea, pe măsură ce oamenii au fugit de invaziile barbare spre siguranța insulelor din Laguna Venețiană. În lagună au crescut comunități mici, printre care Veneția a devenit în cele din urmă cea mai proeminentă.

Orașul Veneția a devenit un port comercial de mare succes și, la începutul secolului al XI-lea, a dominat comerțul dintre Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Veneția a avut și o flotă puternică, mulți cruciați europeni au trecut prin Veneția în drum spre și dinspre Țara Sfântă.

De-alungul secolelor au fost cumpărate și vândute în Veneția: mirodenii, metale prețioase, pietre prețioase, fildeș, mătase și sticlă. Succesul comerțului a generat o clasă bogată de comercianți pe lângă nobili, iar cei bogați au investit în arta și arhitectura orașului.

Producția de sticlă în Veneția a început încă din jurul anilor 450 e.n., deoarece sticlarii din Aquileia au fugit în insule ca să scape de invadatorii barbari. Primele dovezi arheologice ale atelierelor pentru fabricarea sticlei au fost găsite pe insula lagună Torcello și sunt datate din secolele VII-VIII.

Sticlarilor venețieni originali li s-au alăturat sticlari din Bizanț și din Orientul Mijlociu, ceea ce le-a îmbogățit cunoștințele de producție a sticlei. Sticla a fost produsă în Orientul Mijlociu cu mult înainte de a fi făcută în Europa, deși cea romană antică fabricată în Italia, Germania și în alte părți putea fi extrem de sofisticată.

Maeștri sticlari erau obligați să păstreze secretele profesiei

Primele obiecte din sticlă produse au fost: mărgele, mozaicuri, bijuterii, oglinzi mici și geamuri.

Producția de sticlă venețiană a luat amploare și a ajuns să fie foarte importantă pentru economia orașului. În jurul anului 1271, breasla locală a sticlarilor a stabilit reguli pentru păstrarea secretelor locale ale producției de sticlă.

Era interzisă divulgarea secretelor comerciale în afara Veneției, dacă un lucrător în sticlă părăsea orașul fără permisiune, i se ordona să se întoarcă. Dacă nu se întoarcea, familia lui putea fi închisă, și după o perioadă un asasin ar fi fost trimis să-l omoare. Regulile suplimentare au specificat ingredientele utilizate pentru fabricarea sticlei și tipul de lemn folosit pentru combustibilul cuptoarelor.

O lege promulgată în 8 noiembrie 1291 a limitat cea mai mare parte a industriei sticlei din Veneția la „insula Murano”. Murano este de fapt un grup de insule legate prin poduri scurte, situate la mai puțin de doi km în nordul Veneției. Cuptoarele folosite pentru producția sticlei reprezentau un pericol de incendiu, în special în orașe cu structuri din lemn în apropiere.

Mutarea industriei sticlei la Murano a eliminat amenințarea unui potențial incendiu dezastruos în Veneția. Acest lucru a împiedicat răspândirea experienței venețiene în fabricarea sticlei către potențialii concurenți.

Sticlarii nu aveau voie să părăsească insula fără permisiunea guvernului, iar plecarea fără permisiune sau dezvăluirea secretelor comerciale era pedepsită cu moartea. Amplasarea industriei pe o singură insulă a ușurat de asemenea munca guvernului care a monitorizat mai eficient importurile și exporturile.

Sticlarii venețieni din Murano sunt cunoscuți pentru multe inovații și rafinamente aduse în producța de sticlă. Printre acestea se numără mărgelele de Murano, vasele de cristal, sticla albă (lattimo), candelabre și oglinzi.

În anul 1807, Napoleon a  închis fabricile de sticlă din Veneția

Alte rafinamente sau creații suplimentare produse la Murano: piatra de aur, sticla multicoloră (millefiori) și imitații de pietre prețioase din sticlă. Pe lângă faptul că și-au păzit meșteșugul și rețetele pentru sticlă, sticlarii venețieni s-au străduit mereu să inoveze cu frumusețea produselor lor.

Odată cu cucerirea Veneției de către Napoleon în mai 1797, Republica Venețiană a luat sfârșit și a adus vremuri grele pentru fabricarea sticlei în Murano, iar unele dintre metode s-au pierdut. Controlată de Franța și Austria, producția de sticlă venețiană a devenit neprofitabilă din cauza tarifelor și taxelor, iar producătorii de sticlă care au supraviețuit au fost nevoiți să se ocupe cu fabricarea mărgelelor în mare parte.

Napoleon a închis fabricile de sticlă venețiene în 1807, deși producția de sticlă simplă și fabricarea mărgelelor au continuat. În anii 1830, străinii au încercat să reînvie industria, cu toate acestea, abia când Veneția a devenit parte a Italiei în 1866, fabricarea sticlei de Murano a putut să renască.

În acea perioadă, lideri locali, cum ar fi starețul Vincenzo Zanetti (fondatorul Muzeului Sticlei de Murano), împreună cu proprietarii fabricilor din Murano, au început să reinventeze tehnicile anterioare de la Murano pentru fabricarea sticlei.

Antonio Salviati, un avocat venețian care a renunțat la profesia sa în 1859 pentru a-și dedica timpul producției de sticlă, a avut și el un rol important în renașterea producției de sticlă în Murano.

Foto: Suflătorii în sticlă din Murano, pictură în ulei de Charles Frederic Ulrich, 1866.

CITEȘTE ȘI:

Cum a devenit Veneția un pilon al comerțului în Evul Mediu

Properzia de’ Rossi, prima femeie sculptor din Italia renascentistă