Cum au format venețienii Regatul Candiei

Regatul Candiei era numele oficial al Cretei în timpul perioadei în care insula a fost colonie de peste mări a Republicii Veneția, de la cucerirea inițială venețiană în 1205–1212 până când a ajuns Imperiului Otoman în timpul războiului din Creta (1645–1669). Insula a fost la acea vreme și până la epoca modernă timpurie cunoscută în mod obișnuit sub numele de Candia după capitala sa, Candia sau Chandax (Heraklion).

Veneția a avut o istorie lungă de comerț cu insula Creta; insula a fost unul dintre numeroasele orașe și insule din întreaga Grecie în care venețienii s-au bucurat de comerț scutit de taxe în virtutea decretelor repetate acordate de împărații bizantini, începând cu 1147 și a confirmat chiar în 1198 într-un tratat cu împăratul Alexie al III-lea Angelos.

Aceleași locații au fost în mare parte alocate Republicii Veneția la împărțirea Imperiului Bizantin care a urmat cuceririi Constantinopolului în cea de-a patra Cruciadă. În aprilie 1204, pe lângă Insulele Ionice, insulele Golfului Saronic și Cicladele, Veneția a obținut mai multe avanposturi de coastă pe continentul grec, ca baze pentru comerțul ei maritim.

În cele din urmă, la 12 august 1204, venețienii și-au prejudiciat rivalii tradiționali, genovezii, să achiziționeze Creta de la Bonifaciu de Montferrat. Se presupune că lui Bonifaciu i s-ar fi promis insula de către împăratul bizantin, Alexios al IV-lea Angelos, dar, pentru că nu o folosea prea mult, a vândut-o în schimbul a o mie de mărci de argint, o parte anuală din veniturile insulei însumând 10.000 de hiperpira și promisiunea sprijinului pentru dobândirea Regatului Tesalonicului.

Giacomo Tiepolo a fost primul guvernator al noii provincii venețiene

Giacomo Tiepolo a devenit primul guvernator al noii provincii, cu titlul de „duce de Creta” (duca di Candia), cu sediul în Candia. Pentru a întări controlul venețian asupra Cretei, Tiepolo a sugerat trimiterea coloniștilor din metropolă; coloniștii venețieni urmau să primească pământ, iar în schimb să ofere serviciul militar.

Sugestia a fost aprobată, iar documentul relevant, Carta Concessionis, a fost proclamat la 10 septembrie 1211 la Veneția. 132 de nobili, care urmau să fie cavaleri (milițieni sau cavaleri) au participat la primul val de colonizare care a părăsit Veneția la 20 martie 1212.

Au mai fost trimise trei valuri de coloniști, în anii 1222, 1233 și 1252, iar imigrația a continuat într-un mod mai neregulat și în anii următori. În total, aproximativ 10.000 de venețieni s-au mutat în Creta în timpul primului secol de stăpânire venețiană – prin comparație, Veneția însăși avea o populație de circa 60.000 în această perioadă.

Valul de colonizare din 1252 a dus și la înființarea orașului Canea (Chania modernă), pe locul orașului antic abandonat de mult timp, Kydonia. Venețienii au folosit Creta ca centru pentru comerțul lor estic. Mai mult, au înființat un stat feudal și au administrat un sistem capitalist strict de exploatare a produselor agricole ale insulei. Produsele exportate constau în principal din grâu și vin dulce iar într-o măsură mai mică, din cherestea și brânzeturi.

Creta a avut întotdeauna o importanță deosebită printre coloniile Veneției, dar importanța ei a crescut pe măsură ce otomanii au început să distrugă posesiunile Veneției de peste mări într-o serie de conflicte care au început după căderea Constantinopolului în 1453.

Imperiul Otoman a fost atras în Creta de bogăția și locația strategică a insulei

Până la mijlocul secolului al XVI-lea, Creta era singura posesiune venețiană importantă care a rămas în Marea Egee și după ce a pierdut Ciprul în 1570–1571, în întreaga Mediterană de Est. Apariția amenințării otomane a coincis cu o perioadă de declin economic pentru Republica Venețiană, care a împiedicat-o să întărească Creta. În plus, conflictele interne de pe insulă și rezistența aristocrației locale la reforme au agravat problema.

Slăbiciunea militară relativă a Republicii, împreună cu bogăția insulei și locația sa strategică care controlează căile navigabile din Estul Mediteranei au atras atenția Imperiului Otoman. În lungul și devastatorul război cretan (1645–1669), cele două state s-au luptat pentru stăpânirea Cretei: otomanii au invadat rapid cea mai mare parte a insulei, dar nu au reușit să cuprindă Candia, care a rezistat, ajutată de superioritatea navală venețiană și de distragerile otomane din alte regiuni până în 1669.

Doar cele trei cetăți insulare Souda, Gramvousa și Spinalonga au rămas în mâinile venețienilor. Încercările de a recupera Candia în timpul celui de-al 6-lea război otoman-venețian au eșuat, iar aceste ultime avanposturi venețiene au fost în cele din urmă luate de turci în 1715, în timpul ultimului război otoman-venețian.

Foto: Ilustrație a unui turnir în Piazza San Marco, care sărbătorește recuperarea Candiei, de Giuseppe Lorenzo Gatteri, 1863.

CITEȘTE ȘI:

Artizanii de sticlă din Veneția în secolul al XIII-lea

Cum a devenit Veneția un pilon al comerțului în Evul Mediu

Related posts

Leave a Comment