Marșul țesătorilor a fost un protest organizat la Manchester în martie 1817 de țesătorii din Lancashire. Au avut ca scop să mărșăluiască la Londra pentru a-i face o petiție prințului regent cu privire la condițiile îngrozitoare din industria textilă și pentru a se opune suspendării actului legislativ Habeas Corpus. Marșul a fost suprimat violent iar liderii săi au fost arestați. Marșul făcut parte din protestele ample care au dus la Masacrul de la Peterloo din 1819 și la cele șase acte represive.
În anii care au rezultat războaielor napoleoniene, Anglia a suferit dificultăți economice, iar guvernul lordului de Liverpool s-a confruntat cu cereri tot mai mari de reforme sociale, politice și economice. În orașele textile din nordul industrial, salariile au scăzut drastic pe măsură ce sistemul fabricilor s-a dezvoltat, iar țesătorii tradiționali care țeseau manual au fost printre cei mai grav afectați.
Legile porumbului din 1815 au fost menite să protejeze proprietarii agricoli britanici de importurile străine ieftine, dar efectul lor a fost de a crește prețurile cerealelor și de a reduce stocurile, provocând dificultăți mari în rândul săracilor.
În 1816 („Anul fără vară”) vremea severă a dus la recolte slabe, ceea ce a provocat noi lipsuri de alimente în timpul iernii dintre anii 1816–1817. Nemulțumirea a dus la revolte, mai întâi în unele districte și apoi în orașe, în special revoltele London Spa Fields din noiembrie-decembrie 1816.
A fost elaborat un proiect reformativ pentru votul universal, care avea contribuții considerabile din partea radicalilor nordici și a fost prezentat Parlamentului la sfârșitul lunii ianuarie de Thomas Cochrane, dar a fost respins din motive procedurale de Camera Comunelor.
Marșul avea scopul de a protesta pașnic
După ce trăsura Prințului Regent a fost atacată pe drumul de întoarcere dinspre Parlament, la 28 ianuarie 1817, guvernul s-a angajat în așa-numitele „Legi Gag”, o serie de măsuri pentru reprimarea radicalilor, inclusiv suspendarea Legii Habeas Corpus.
Respingerea proiectului de lege și măsurile din ce în ce mai represive au dus la o serie de evenimente care au inclus marșul țesătorilor, așa cum au încercat radicalii „să apeleze în ultimă instanță la coroană peste parlament și să-și exercite personal dreptul de petiție care le-a fost refuzat prin împuternicire”.
La începutul anului 1817, reprezentanții manifestanților: Samuel Drummond și John Bagguley au organizat un marș din Manchester până la Londra pentru a face o petiție Coroanei, subliniind presupusul drept legal de a aborda nemulțumirile în mod direct.
Anunțat pe 3 martie de William Benbow, planul spera să adune 20.000 de participanți. Cu toate acestea, unii reformatori, precum Samuel Bamford, s-au opus marșului, numindu-l prost planificat și periculos, temându-se în același timp de suprimarea militară. Bamford a susținut mai târziu că unul dintre organizatori a fugit cu fondurile menite să-i sprijine pe manifestanți, lăsându-i blocați.
La 10 martie 1817, aproximativ 5.000 de muncitori din domeniul textilelor, în principal filatori și țesători, s-au adunat la St. Peter’s Field din Manchester, împreună cu 25.000 de spectatori.
Supranumiți „Blanketeers” pentru păturile pe care le purtau, manifestanții plănuiau să călătorească în grupuri de câte zece, fiecare purtând petiții către Prințul Regent, căutând soluții pentru comerțul cu bumbac din Lancashire. Organizatorii au vrut să mențină un comportament pașnic, dar magistrații au considerat că adunarea este ilegală, conform Legii Riot și dispersând mulțimea cu Gărzile speciale ale Regelui.
Revoltele nu s-au materializat
În mijlocul confuziei, câteva sute de bărbați au pornit la marș, dar cei mai mulți au fost arestați sau dispersați de autorități pe drum, cu incidente de violență, inclusiv răni cauzate de sabie și o împușcătură mortală în Stockport. Puțini manifestanți au ajuns departe și este posibil ca doar o singură persoană să fi ajuns la Londra pentru a trimite o petiție.
Suprimarea dură a marșului țesătorilor a stârnit unele îngrijorări, dar magistrații din Manchester și-au justificat acțiunile, aceștia au pretins că au descoperit o conspirație majoră pentru o revoltă care implica atacuri asupra oficialilor, arderea morilor și eliberarea manifestanților închiși. Zeci de presupuși implicați, inclusiv Samuel Bamford, au fost arestați și interogați la Londra de un tribunal secret. Mulți au fost reținuți fără proces timp de câteva luni de zile.
Până la urmă nicio rebeliune nu s-a materializat, dar guvernul a folosit aceste evenimente pentru extinderea măsurilor de urgență, inclusiv reînnoirea suspendării Habeas Corpus. Ulterior, Parlamentul a adoptat legi de despăgubire care protejau funcționarii de consecințele legale pentru acțiunile din timpul suspendării.
Ca răspuns la marș, autoritățile au înăsprit, de asemenea, controalele asupra presei și scrierilor radicale, introducând legi precum Legea privind întâlnirile sedițioase. Aceste restricții au culminat cu cele șase acte legislative care au urmat masacrului de la Peterloo.
Foto: Turnul Londrei, Thomas Hosmer Shepherd, 1864.
CITEȘTE ȘI:
