Zidul Berlinului (1961–1989) a fost o barieră de beton, puternic păzită, construită de Germania de Est pentru înconjurarea Berlinului de Vest, ca să împiedice est-germanii să fugă în Vest. Zidul Includea turnuri de pază, tranșee anti-vehicule și o „fâșie a morții” cu diverse apărări. Construcția a început pe 13 august 1961 și a simbolizat diviziunea dintre Est și Vest în timpul Războiului Rece.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Germania la vest de linia Oder-Neisse a fost împărțită în patru zone de ocupație controlate de Statele Unite, Regatul Unit, Franța și Uniunea Sovietică, așa cum a fost prevăzut în Acordul de la Potsdam. Berlinul, situat în zona sovietică, a fost împărțit în mod similar în patru sectoare.
Curând au apărut diviziunile politice, deoarece sovieticii s-au opus planurilor de autosuficiență germană și de contabilitate detaliată a activelor. Ca răspuns, SUA, Marea Britanie, Franța și Uniunea Benelux și-au fuzionat zonele pentru reconstrucție și au susținut Planul Marshall.
După războiul mondial, Uniunea Sovietică a instituit regimuri comuniste în teritoriile sale ocupate, inclusiv în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, România și Germania de Est (GDR). Aceste națiuni, împreună cu Albania, au format alianța economică Comecon în 1949 și alianța militară a Pactului de la Varșovia în 1955.
Pactul de la Varșovia a servit drept omolog al NATO, format în 1949 de Blocul răsăritean și a marcat diviziunea ideologică a Războiului Rece. Războaiele ascunse au înlocuit confruntarea militară directă dintre NATO și Pactul de la Varșovia, deși cea mai mare acțiune militară a națiunilor comuniste a fost invadarea Cehoslovaciei în 1968.
La îndemnul lui Stalin, Germania de Est și-a închis granițele ca să evite emigrarea populației
URSS a instituit, de asemenea, un regim socialist în Germania de Est, bazat pe o economie planificată central și controlată de Partidul Unității Socialiste, modelat după guvernarea sovietică și impus de un sistem represiv de poliție secretă. După ocuparea sovietică a Europei de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea celor care trăiau în zonele nou dobândite ale Blocului de Est au aspirat la independență și au dorit ca sovieticii să plece.
Mulți au profitat de granița zonală dintre zonele ocupate din Germania, astfel numărul cetățenilor RDG care s-au mutat în Germania de Vest a fost 187.000 în 1950; 165.000 în 1951; 182.000 în 1952; și 331.000 în 1953. Un motiv pentru creșterea bruscă din anul 1953 a fost teama de o potențială sovietizare, având în vedere acțiunile din ce în ce mai paranoice ale lui Iosif Stalin la sfârșitul anului 1952 și începutul lui 1953. În primele șase luni ale anului 1953, 226.000 de cetățeni au fugit din Germania de Est.
La începutul anilor 1950, Germania de Est, conform politicilor de la Moscova, a început să restrângă puternic emigrația pentru a reduce mișcarea în masă a cetățenilor către Occident. Inițial, granița dintre Germania de Est și Germania era deschisă, dar în 1952, după îndemnul lui Stalin, Germania de Est și-a fortificat granița cu sârmă ghimpată și a sporit supravegherea, deși granița Berlinului a rămas accesibilă.
Berlinul a devenit un punct cheie de evadare pentru est-germani și un punct geopolitic între SUA și URSS. În 1955, Germania de Est a câștigat controlul asupra mișcării civile din Berlin, iar până în 1956, aproape toate călătoriile în Occident au fost interzise. Această represiune a fost determinată de îngrijorările legate de comparațiile dure dintre Berlinul de Vest capitalist și Berlinul de Est socialist, care au evidențiat adesea deficiențele din RDG.
După închiderea granițelor, emigranții au fugit prin Berlin
După ce granița germană interioară a fost închisă în 1952, Berlinul a devenit principala cale de evacuare pentru est-germanii care fugeau în vest. Legea pașapoartelor din 1957 a redus emigrația generală, dar a crescut și numărul evadărilor prin Berlin la peste 90% până în 1958.
În ciuda sancțiunilor pentru cei prinși, lipsa unei bariere fizice și a accesului deschis la metrou către Berlinul de Vest a permis ca emigrările ilegale să continue. Până în 1961, au fugit 3,5 milioane de est-germani (aproximativ 20% din populație). Finalizarea inelului feroviar exterior al Berlinului în 1961 a făcut ca închiderea completă a graniței să fie mai fezabilă.
La 15 iunie 1961, liderul est-german Walter Ulbricht a negat planurile construirii unui zid, dar pe 13 august 1961, Germania de Est a închis granița cu Berlinul de Vest. La ordinele lui Ulbricht și cu aprobarea lui Nikita Hrușciov, forțele est-germane au ridicat sârmă ghimpată și bariere, care au fost înlocuite ulterior cu Zidul din beton al Berlinului.
Zidul a înconjurat Berlinul de Vest și a fost construit în întregime pe teritoriul est-german pentru a evita disputele legale. Zidul a fost fortificat cu garduri, câmpuri minate și posturi de pază, iar soldații aveau ordine să împuște persoanele care încercau să evadeze. Sârma ghimpată inițială a fost înlocuită cu structuri din beton începând cu 17 august. Acest eveniment a marcat începutul aplicării stricte al frontierelor la Berlin, având ca scop stoparea emigrării în masă din Germania de Est.
În 1989 au fost făcute presiuni care au dus la deschiderea Granițelor între cele două Germanii
În 1989, revoluțiile din țările blocului de Est, cum ar fi Polonia și Ungaria, și evenimente precum „Picnicul paneuropean”, au slăbit Cortina de Fier și au crescut presiunea publică pentru schimbare în Germania de Est. La 9 noiembrie 1989, guvernul est-german a anunțat călătoriile deschise în Germania de Vest și în Berlinul de Vest.
Mulțimile au demolat Zidul Berlinului, simbolizând sfârșitul diviziunii. Poarta Brandenburg a fost redeschisă la 22 decembrie 1989, iar demolarea completă a zidului a început pe 13 iunie 1990 și s-a încheiat în 1994, deschizând calea pentru reunificarea Germaniei la 3 octombrie 1990.
Foto: Muncitori est-germani care construiesc Zidul Berlinului, 20 noiembrie 1961.
CITEȘTE ȘI:
