Pagina de istorie: Teatrul în Roma Antică

Roma a fost fondată ca monarhie sub stăpânirea etruscă și a rămas așa pe parcursul primelor două secole și jumătate de existență. După expulzarea lui Tarquin cel Mândru în jurul anului 509 î.e.n., Roma a devenit o republică ce a fost condusă de magistrați aleși de poporul roman. Se crede că teatrul roman s-a născut în primele două secole ale Republicii Romane, în urma răspândirii stăpânirii romane într-o mare zonă a Peninsulei italiene în jurul anului 364 î.e.n. Ca urmare a ciumei devastatoare din anul 365 î.e.n., cetățenii romani aveau jocurile de teatru ca supliment la ceremoniile pentru satisfacerea zeilor.

Originile teatrului în Roma Antică

În anii ce au urmat, actorii au început să adapteze dansuri și jocuri în spectacole, interpretând texte puse pe muzică și cu mișcare simultană. Pe măsură ce epoca republicii Romane a progresat, cetățenii au început să includă piese interpretate profesional în ofertele eclectice ale sărbătorilor legale, care se desfășurau în fiecare an.

Cel mai mare festival religios era Ludi Romani, organizat în fiecare septembrie în onoarea zeului Jupiter, în 240 î.e.n., autorul și dramaturgul Livius Adronicus a devenit primul care a produs traduceri ale pieselor grecești pentru a fi interpretate pe scena romană.

Înainte de 240 î.e.n., contactul roman cu culturile italiene de nord și de sud a început să influențeze conceptele romane de divertisment. Etapa timpurie a teatrului roman a fost dominată de genul phylakes, o formă de parodie tragică care a apărut în Italia în timpul Republicii Romane între anii 500 și 250 î.e.n.

Fabula Atellana era un tip de comedie cu actori improvizați care purtau măști și înfățișau presupusa gândire înapoiată a orașului Oscan. Din anul 240, până în anul 100 î.e.n. teatrul roman a fost introdus în genul dramatic și a împrumutat și adaptat piese grecești clasice și post-clasice. Din anul 100 î.e.n. până prin 476 e.n., divertismentul roman a început să fie captat de spectacole și mimă asemănătoare circului, publicul, rămânând în același timp fidel și spectacolelor teatrale.

Primele influențe ale teatrului roman

Spectacolele dramatice timpurii care au apărut în Roma erau foarte asemănătoare cu cele din Grecia, deoarece Imperiul Roman era angrenat în diverse războaie, unele s-au desfășurat în diverse părți ale Italiei, unde cultura greacă a avut o influență mare.

Un exemplu concret este Primul război Punic (264-241 î.e.n.) din Sicilia, aculturația devenise specifică relațiilor greco-romane, Roma a adoptat anumite aspecte ale culturii grecești, realizările lor, și le-a implementat și dezvoltat în literatură, artă și știință.

Odată cu sfârșitul celui de-al treilea război macedonean în anul 168 î.e.n., Roma a obținut accesul la și mai multă artă și literatură greacă, datorită afluxului de migranți greci, în special filozofi stoici precum Crates din Mallus, acest lucru le-a permis romanilor să dezvolte un interes pentru noua formă de exprimare, filozofia.

Dezvoltarea care a avut loc a fost inițiată pentru prima dată de dramaturgi, care erau greci sau pe jumătate greci care trăiau la Roma. În timp ce tradiția literară greacă din teatru i-a influențat pe romani, ei au ales să nu adopte pe deplin aceste tradiții, în schimb a fost folosită limba dominantă, latina.

Teatrele temporare și construcția primului teatru mare

Primele lucrări importante ale literaturii romane au fost tragediile și comediile scrise de Livius Andronicus începând cu anul 240 î.e.n., 5 ani mai târziu, Gnaeus Naevius, a început și el să scrie dramă, compunând în ambele genuri, totuși nicio piesă a acestora nu a supraviețuit timpului. Până la începutul secolului al II-lea î.e.n., drama a devenit ferm stabilită în Roma și s-a format o breaslă a scriitorilor (collegium poetarum).

Începând cu anul 140 î.e.n., în Roma piesele de teatru au fost adesea prezentate în timpul festivalurilor publice, deoarece aceste piese erau mai puțin populare decât alte evenimente în program
(meciuri de gladiatori, evenimente de circ, etc), evenimentele teatrale au fost susținute cu ajutorul structurilor temporare din lemn, care trebuiau deplasate și montate pe parcursul a mai multe zile.

Procesul lent de creare a unui spațiu de spectacol permanent s-a datorat obiecției oficialităților de rang înalt, membrii senatului au fost de părere că cetățenii petreceau prea mult timp la evenimentele teatrale și că tolerarea acestui comportament avea să ducă la corupția poporului roman.

Ca urmare, nu a fost construită nicio structură permanentă în scopul spectacolelor teatrale până în anul 55 î.e.n. Proiectele de construcție ale teatrelor puteau dura generații întregi înainte de a fi finalizate și aveau nevoie de o combinație de sponsori privați și abonament public.

Teatrele romane, în special cele construite în partea de vest, au fost în principal modelate după cele grecești, ele erau adesea aranjate în semicerc în jurul unei orchestre, atât scena cât și clădirea scenei erau unite împreună cu sala și ridicate la aceeași înălțime, creând o incintă asemănătoare ca structură și aspect cu cea a unui teatru modern.

Primul teatru permanent a fost construit în anul 55 î.e.n., de către Pompei cel Mare, scopul principal al acestei structuri a fost acela de a permite conducătorilor să poată aduna la un loc publicul pentru a sărbători și a-și demonstra autoritatea asupra maselor.  Teatrul lui Pompei a rămas în uz până la începutul secolului al VI-lea e.n., când a fost demolat pentru piatră în evul mediu, avea 20.000 de locuri, iar structura scenei era de 90 metri lățime.

Actorii în vremea Republicii Romane

Primii actori care au apărut în spectacolele romane au fost originari din Etruria, tradiția actorilor străini avea să continue în spectacolele dramatice. Începând cu spectacolele timpurii, actorilor li s-au refuzat aceleași drepturi politice și civice care le-au fost acordate cetățenilor romani obișnuiți din cauza statutului social al lor.

Actorii erau scutiți de serviciul militar, ceea ce le inhiba drepturile în societate, deoarece era imposibil ca o persoană să aibă o carieră politică fără să fi avut o anumită formă de experiență militară. În timp ce actorii nu dețineau multe drepturi, sclavii aveau oportunitatea de a-și câștiga libertatea dacă erau capabili să se dovedească ca actori de succes.

Răspândirea performanțelor teatrelor în Roma, a avut loc odată cu creșterea companiilor de actorie, care călătoreau în toată Italia. Trupele de actorie erau de obicei compuse din patru până la șase actori pregătiți, de obicei, doi-trei din actorii trupei aveau roluri în care vorbeau, în cea mai mare parte ei erau specializați într-un gen gen dramatic și nu alternau între genuri.

Cel mai faimos actor care a dezvoltat o carieră pe la sfârșitul Republicii Romane a fost Quintus Roscius Gallus (125-62 î.e.n.). A fost cunoscut în primul rând pentru spectacolele sale de comedie și a devenit renumit pentru spectacolele în cercurile de elită ale societății romane.

De asemenea, el și-a folosit experiența și abilitățile de actorie pentru a-i învăța pe actori meșteșugul succesului în arta sa, s-a remarcat față de alți actori prin succesul financiar obținut atât ca profesor, cât și ca actor într-un domeniu care nu era foarte respectat la vremea aceea.

Atât teatrul cât și amfiteatrul, erau o parte integrantă a vieții de zi cu zi în Roma antică, dar erau mai mult decât niște simple locuri de divertisment, de-a lungul perioadei imperiale, ele au rămas pentru împărați și înalții funcționari o cale esențială către favoarea populară. Construcția și întreținerea acestor clădiri masive a fost o afacere costisitoare, mai ales în cazul amfiteatrului, care necesita fonduri din cuferele împăratului.

CITEȘTE ȘI:

RL: Imperiul Roman impulsionează turismul istoric

Expoziția ”Imperiul Roman – Tehnologia învingătorilor” ajunge la Cluj-Napoca – Află programul