Atacul mănăstirii Lindisfarne a fost printre primele raiduri ale vikingilor în Anglia

În data de 8 iunie 793 a fost ziua în care vikingii au atacat mănăstirea de la Lindisfarne, o insulă de coastă din Northumbria (azi Northumberland) în nord-estul Angliei. În timp ce pierderea numerică de vieți omenești a fost mai mică decât în ​​atacurile ulterioare, incursiunea a avut o amploare care a șocat lumea. Călugării au fost răpuși de sabie, artefactele religioase prețioase au fost furate și altarul bisericii Sfântul Cuthbert a fost pângărit. Acesta nu a fost primul raid de acest gen, dar a fost un eveniment violent care a dat startul a ceea ce este acum cunoscut sub numele de epoca vikingilor.

Cronica anglo-saxonă relatează că „incursiunile triste ale oamenilor păgâni au distrus biserica lui Dumnezeu din insula Lindisfarne prin tâlhărie și măcelărirea slujitorilor ei”. În secolul următor, cronicarul Symeon din Durham a scris: „Au devastat și jefuit totul. Au călcat lucrurile sfinte sub picioarele lor murdare, au săpat altarele și au jefuit biserica de toate comorile ei. Pe unii dintre frați i-au ucis, pe alții i-au dus cu ei în lanțuri, pe cei mai mulți i-au dezbrăcat, i-au insultat și i-au aruncat afară, iar pe alții i-au înecat în mare.”

La câteva săptămâni de la atrocitate, un bărbat pe nume Alcuin, un consilier principal al lui Carol cel Mare (cel mai puternic om din Europa la acea vreme) i-a scris regelui Northumbriei ca să-și exprima șocul și groaza față de atac.

Alcuin, un învățat anglo-saxon a scris și el despre jaful mănăstirii

„Niciodată până acum în Marea Britanie nu a mai fost o asemenea teroare așa cum am suferit acum din cauza unei rase păgâne, și nici nu s-a crezut că ar putea fi făcută o asemenea incursiune dinspre mare”, a declarat Alcuin. „Iată, biserica Sfântului Cuthbert stropită cu sângele preoților lui Dumnezeu, jefuită de toate podoabele ei; unul din loc cele mai venerabile locuri din Marea Britanie este dat drept pradă popoarelor păgâne.”

Mănăstirea de la Lindisfarne era foarte apreciată, nu doar de către Alcuin, care era din York, ci pentru că era chiar locul din care creștinismul fusese restabilit în nordul Angliei. Acolo, cu 150 de ani înainte, Sfântul Aiden a înființat o comunitate religioasă cu un grup de călugări din Iona la porunca regelui Northumbriei.

Și apoi, episcopul de mai târziu din Lindisfarne, St Cuthbert, care în anii 790 a ajuns să fie considerat de anglo-saxoni drept „aproape sfântul națiunii engleze”, conform istoricului Michael Wood, autorul cărții În căutarea Evurilor Întunecate. Printre numeroasele comori ale comunității s-au numărat Evangheliile Lindisfarne, un manuscris iluminat realizat în anii 710, care este considerat astăzi ca una dintre cele mai mari comori literare ale lumii medievale.

Dar Lindisfarne nu a avut doar o importanță religioasă, în anii 790, comunitatea Lindisfarne de pe Insula Sfântă era, de asemenea, o putere economică și politică. „Uneori era încadrată ca o mănăstire de pe o insulă îndepărtată, cu o mulțime de călugări care privesc încețoșat în zare”, conform dr. David Petts, profesor asociat la departamentul de arheologie de la Universitatea Durham. „Dar, de fapt, ceea ce este clar din arheologie și istorie este că era o organizație foarte mare care exploata apele mării din jurul său, avea proprietăți masive pe continent, era probabil cel mai mare centru de populație la nord de York din lumea medievală timpurie.”

Lindisfarne era una dintre cele mai mari comunități din zonă

Cu probabil până la 400 de oameni care trăiau acolo, dintre care jumătate erau călugări și frați mireni, restul erau chiriași și meșteri, această comunitate insulară era uriașă după standardele rurale anglo-saxone.

Era, de asemenea, o zonă bogată, cu un teren care se întindea între 15 și 20 de mile nord de-a lungul coastei până la Berwick-upon-Tweed. De-a lungul secolului precedent și mai mult, călugării acestei mănăstiri regale au avut timp din belșug ca să-și acumuleze bogățiile.

O sută de ani mai târziu, în anii 890, vikingii au cucerit Northumbria (precum și toată țara din estul Angliei), iar saxonii de vest au reușit să reziste singuri printre vechile regate anglo-saxone. Înregistrările cronicarilor din nord au fost integrate în cronicile din Wessex, păstrându-le sub ochii lui Alfred cel Mare în Winchester. „Până atunci toată lumea a înțeles că aceste atacuri erau amenințări existențiale masive, așa că, în scris, un secol mai târziu, semnificația lor a fost absolut clară”.

Mai mult decât atât, există dovezi că regii saxoni din vest de la Alfred încoace îl priveau pe St Cuthbert drept patronul lor. Așa că nu este deloc surprinzător că ziua de 8 iunie 793 a rămas în memoria colectivă, chiar dacă nu a fost primul atac. Căci, pe lângă uciderea magistratului oficial în Wessex, există dovezi ale atacurilor vikingilor în Kent încă din 753.

În ceea ce privește Lindisfarne, poziția sa expusă direct în calea navelor vikinge a făcut în cele din urmă imposibilă continuarea utilizării sale. Călugării supraviețuitori s-au regrupat, și-au împachetat puținul rămas, relicve și cărți și s-au îndreptat către siguranța relativă a Durhamului.

CITEȘTE ȘI:

Ordinul asasinilor persani

Pagina de istorie: Teatrul în Roma Antică