Modul în care au fost stabilite primele instituții universitare în perioada medievală

În Evul Mediu s-au constituit primele asocieri academice care ofereau învățământ superior. Primele entități universitare, recunoscute ca atare, au fost stabilite în teritoriile actuale ale Italiei (în Regatele Sicilia și Napoli) și în regatele Angliei, Franței, Spaniei, Portugaliei și Scoției între secolele XI și XV. Au fost înființate inițial pentru studiul artelor și disciplinelor superioare de teologie, drept și medicină.

Aceste universități au evoluat din școli creștine și școli monahale mult mai vechi. Nu știe nimeni cu cu exactitate când au devenit universități, deși sunt ceva indicii pe listele universităților vechi din învățământul superior, deținute de Vatican.

Cu sute de ani înainte de înființarea universităților, învățământul superior european a avut loc în școlile catedrale creștine și în școlile monahale, unde călugării și călugărițele au predat cursurile. Dovezile precursorilor universităților datează din secolul al VI-lea e.n.

Odată cu creșterea și urbanizarea societății europene în secolele al XII-lea și al XIII-lea, a crescut și cererea pentru clerici. Ca urmare a accentului pus de reforma gregoriană pe dreptul canonic și pe studiul sacramentelor, episcopii au format școli care aparțineau catedralelor.

Scopul lor era pentru instrucția clerulului în dreptul canonic și, de asemenea, în aspectele mai laice ale administrației religioase, inclusiv logica și contabilitatea pentru controlul mai eficient al finanțelor. Papa Grigore al VII-lea a determinat promovarea și reglementarea conceptului de universitate modernă, deoarece decretul său papal din 1079 a ordonat înființarea reglementată a școlilor catedrale care s-au transformat în primele universități europene.

Hastings Rashdall a stabilit înțelegerea modernă a originilor medievale ale universităților și a observat că cele mai vechi universități au apărut spontan ca o breaslă școlară, fie de masterat, fie de studenți… fără nicio autorizație expresă a regelui, papei, prințului sau prelatului.

Primele universități nu au avut săli de lectură speciale

În multe cazuri, universitățile au cerut privilegii la puterea seculară și acest obicei a devenit un model. Împăratul Frederic I a dat primele privilegii studenților din Bologna în Authentica Habita (1158). Papa Alexandru al III-lea în 1179 a interzis maeștrilor școlilor bisericești să primească taxe pentru acordarea licenței de predare (licentia docendi) și le-a impus să dea licență profesorilor cu calificarea adecvată.

Hastings Rashdall a considerat că integritatea unei universități poate fi păstrată doar într-o astfel de corporație reglementată intern, care i-a protejat pe savanți de intervenția externă. Această organizație care evoluează independent a lipsit în universitățile din sudul Italiei și Spaniei, care au servit nevoilor birocratice ale monarhilor – și au fost, potrivit lui Rashdall, creațiile lor artificiale.

Inițial, universitățile medievale nu aveau facilități fizice, cum ar fi campusul unei universități moderne. Cursurile erau predate oriunde era spațiu disponibil, cum ar fi biserici și case. O universitate nu era un spațiu fizic, ci o colecție de indivizi uniți. Curând, însă, universitățile au început să închirieze, să cumpere sau să construiască clădiri special în scopul predării.

Universitățile erau în general structurate în trei tipuri, în funcție de cine plătea profesorii. Primul tip a fost cel din Bologna, unde studenții angajau și plăteau profesorii. Al doilea tip era la Paris, unde profesorii erau plătiți de biserică.

Oxford și Cambridge au fost susținute în principal de coroană și de stat, ceea ce le-a ajutat să supraviețuiască dizolvării mănăstirilor din 1538 și înlăturării ulterioare a tuturor instituțiilor catolice principale din Anglia. Aceste diferențe structurale au creat la rândul lor alte caracteristici.

Parisul a fost centrul universitar preferat de profesorii europeni

La Universitatea din Bologna, studenții conduceau totul – un fapt care adesea i-a pus pe profesori sub o presiune mare și un dezavantaj. La Paris, profesorii conduceau școala; astfel Parisul a devenit locul preferat de profesorii din întreaga Europa. De asemenea, la Paris subiectul principal era teologia, astfel încât controlul calificărilor acordate era în mâinile unei autorități externe – cancelarul diecezei. În Bologna, unde studenții au ales studii mai laice, subiectul principal a fost dreptul.

Studiile universitare durau șase ani pentru o diplomă de master în arte (o diplomă de licență în arte a fost acordată după terminarea celui de-al treilea sau al patrulea an). Studiile au fost organizate de facultatea de arte, unde au fost predate cele șapte arte liberale: aritmetică, geometrie, astronomie, teoria muzicii, gramatică, logică și retorică.

Toate lecțiile au fost predate în latină și studenții trebuiau să o cunoscă la nivel conversațional. Trivium-ul cuprindea cele trei materii care au fost predate mai întâi: gramatica, logica și retorica. Quadvium-ul a constat din aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Quadrivium-ul a fost predat după lucrările pregătitoare ale trivium-ului și avea să ducă la gradul de Maestru în Arte. Curriculumul a ajuns să includă și cele trei filozofii aristotelice: fizica, metafizica și filozofia morală.

Majoritatea universităților din Europa au fost recunoscute de Sfântul Scaun drept studia generalia (vechiul nume pentru o universitate medievală în Europa) printr-o bulă papală. Membrii acestor instituții au fost încurajați să-și împrăștie cunoștințele în toată Europa, deseori ținând prelegeri la alte universități. Într-adevăr, unul dintre privilegiile confirmate de bula papală a fost dreptul de a conferi “ius ubique docendi”, dreptul de predare peste tot.

CITEȘTE ȘI:

Atacul mănăstirii Lindisfarne a fost printre primele raiduri ale vikingilor în Anglia

Medicina în Europa medievală