Sanda Man: În primul rând, ești jurnalist, nu prea contează pe unde ești, pentru că, din punct de vedere tehnic, lucrurile se desfășoară la fel. Mă rog, jurnalist, ca și reporter, am fost ocazional, când trebuia să luăm câte un interviu, când venea de la București câte o delegație – și am prins câteva! – mai ales pe subiectul acesta – Europa Centrală și Est – China. Cam pe toate le-am prins, mai puțin Varșovia. În rest, tot ceea ce a ținut de delegațiile venite din România am prins. Și culmea este că le-am prins eu dintre cei trei români care lucrăm acolo în redacție. În rest, am făcut editare din greu.
Reporter: Ce înseamnă redacția română de la Radio China Internațional?
Sanda Man: Este ceva diferit de ceea ce înseamnă o redacție la noi. În primul rând, liniște. Toată lumea lucrează, fiecare la computerul lui. Eu, la început, am crezut că sunt într-o bilbiotecă, față de gălăgia de la noi, unde unul e la telefon, altul ia un interviu, altul vorbește, altul… Acolo, toată lumea lucrează în liniște și ai o mulțime de materiale pe zi, pentru că noi, practic, trebuia să le aranjăm. Ei știu bine românește și știu și să facă știri, deși mulți dintre ei au terminat filologie – limba română, deci sunt, practic, traducători, dar au devenit jurnaliști, de voie, de nevoie…
Reporter: Câți jurnaliști include această redacție românească din Beijing?
Sanda Man: Înseamnă trei români și 18 chinezi. Și vreau să spun că, spre deosebire de cum e la noi, acolo seniorii, cum le spun ei, sunt în continuare implicați. Vin ca le ei acasă și muncesc. Am cunoscut doi dintre seniori care vorbesc o limbă română de nu-ți vine să crezi! Perfectă! De nivel academic! Mă rog, acum cei care sunt mai tineri vorbesc mai greu, dar nu foarte greu. Au tenacitate și evoluează foarte repede. Adevărul este că dacă chinezul își pune ceva în cap, reușește. Sunt ambițioși și muncitori. Asta nu e ceva nou, toată lumea știe că sunt ambițioși și harnici. Știu că au de făcut o treabă! La ei nu poți să zici: hai să ne distrăm! Cum i-am spus eu unui coleg… Am făcut un reportaj TV cu el și eu i-am spus: păi, noi trebuie să ne distrăm când facem materialul ăsta. S-a uitat așa la mine, nu a spus nimic și a zâmbit. Dar eu știu ce înseamnă…
Reporter: Care era producția jurnalistică? Produceați jurnale, materiale pentru site sau ce anume?
Sanda Man: Ca o constantă, să spunem, existau știrile, materialele mai lungi, gen reportaje, mă rog, rubrici, cum ar veni și existau multe, multe, multe materiale pe lângă! Cum îți spuneam, existau interviurile, atunci când era un eveniment, știri de la evenimentele respective, lucram foarte bine cu ambasada. Ei ne anunțau, noi făceam materiale – e normal! Pe urmă, existau multe alte materiale. Făceau și producție de film, am ”aranjat” textul pentru un documentar și pentru mai multe filmulețe, deci făceau și producție video, nu neaparat numai secția de limba română, pentru că aici mai puțin se întâmplau. Oricum, era o grămadă de muncă, aia pot să te asigur! Plus site-ul, care era foarte important și, în perspectivă, cred că vor trece și pe producție video – TV mult mai mult. Acum fac noul sediu – pe lângă faptul că este imensă chestia asta, va fi și mai mare! Făceam de toate. Nu poți să spui că făceam doar radio, ci este clar tot de vrei, de la producție TV până la carte! Eu am editat carte și absolut tot: ziare, reviste… Deci redacția are ziare, are anuar, are producție de carte, tot ce vrei! Se muncește mult!
Reporter: Care a fost prima ta senzaţie când ai ajuns în Beijing?
Sanda Man: Că este imens! De la aeroport până la radio am făcut două ore şi mi se părea că nu se mai termină! Şi eram pe şoseaua de centură… Era foarte de dimineaţă şi mi-a fost foartze greu să îmi fac o idee, dar abia am aşteptat să ies pe stradă, să văd cum e. Bine, prima experienţă a fost cu trecutul străzii… Asta a fost o aventură pentru mine! De fapt, important este să înţelegi cum merg lucrurile, pentru că nu întotdeauna merg cum credem noi că merg sau cum zicem noi că ar fi firesc, din punctul nostru de vedere, pentru că China nu e România şi nici Europa! Are din toate, dar pot să spun că din prima până în ultima zi nu te plictisești, tot timpul ai ceva de descoperit și este foarte ciudat cum îți intră pe sub piele, pentru că, dacă în alte locuri regulile sunt familiare, acolo este o experiență diferită. Acum eu pot să mă refer mai mult la Biejing decât la China, pentru că Beijingul e și China și mult mai mult decât China! Simți că faci parte din viața aceea. În primul an am făcut multe poze, eram ca un turist, am mii de poze. În al doilea an, nu am făcut nici o poză, decât acelea care îmi trebuiau mie pentru materiale. Pur și simplu, este ca și cum tu te-ai duce prin Cluj ca să faci poze… Nui faci, că nu ai de ce! Ei, cam așa era pentru mine și în Beijing. De ce mi-e cel mai dor sunt serile de acolo. Era superb. Atunci vezi o lume de care te umpli! E căldură! Știi ce mi s-a părut foarte interesant la chinezi? Când i-am văzut dansând – au locuri amenajate unde dansează de la ceva ce seamănă cu valsul până la dansurile lor specifice. Dar sunt zeci de oameni, sunt locuri unde sunt sute de oameni care fac același dans. Îți vine să te bagi și tu acolo! Avem un simț care ne spune că nu știm mișcarea… Dar dacă îți manifești intenția, ei sunt foarte fericiți să te învețe. Și asta face parte din mentalitatea lor. De exemplu, la tai-chi. Exact acesta este unul dintre motto-uri: dacă îți place ce facem, te învățăm! Oricât ar fi de greu! Normal că pentru noi e greu, am încercat eu cu tai-chi. Ei m-au invitat. Eram în parc și m-am oprit undeva să mă uit, pentru că mi se parea foarte frumos să îi văd pe toți că se mișcă grațios, în același ritm. Și m-au chemat să fac cu ei. Bineînțeles că ei erau în stânga, eu eram în dreapta… Atunci mi-am dat seama cât e de greu! Dar cu așa firesc m-au primit și eu chiar mă simțeam prost pentru că eram așa de împiedicată, însă pentru ei nu avea nici o importanță. Asta mi-a plăcut! Oamenii sunt atât de muzicali! Să îi vezi cum fac karaoke pe stradă: se adună, cântă, nu au nici o treabă. Și o altă chestie pe care nu ai cum să nu o apreciezi: dimineața, la 06.00, parcurile sunt pline de oameni care fac mișcare, de bătrâni… Am fost la o demonstrație de tai-chi pentru radio – oricum îmi doream să ajung la așa ceva, astfel că am fost cât se poate de entuziasmată – și nu o să îți vină să crezi câți oameni erau! Nu erau doi-trei, ci erau școlile alea vechi de tai-chi, oameni de 80 și peste 80 de ani! La ei e mai greu să îți dai seama de vârstă, pentru că, deja, de la o anumită vârstă noi părem mult mai bătrâni decât par ei. Au o forță! Dacă un om din acela de 80 de ani te împinge, păi te tot duci!
Reporter: În România, multă lume vede China prin niște clișee: o țară comunistă, care, de multe ori, nu este văzută foarte bine deoarece este considerată o țară înapoiată – un clișeu care datează din secolul al XIX-lea… Cum este China în realitate? Seamănă cu ce a fost România comunistă, România lui Nicolae Ceaușescu?
Sanda Man: Nici eu nu mai îmi amintesc România lui Nicolae Ceaușescu! Nu, nu seamănă! Deloc! Plus că, știi cum e, România lui Ceaușescu am văzut-o prin proprii noștri ochi… Acum, nu pot să spun că am stat să analizez sistemul comunist din China. În schimb, pot să spun altceva, că e un sistem care, probabil, e pe specificul lor. Deci, până la urmă, e absurd să te gândești că merg în China ca să descopăr nu știu ce sau să fac nu știu ce… Nu poți să înțelegi sistemul comunist din China dacă nu reușești să înțelegi mentalitatea din China. Și China nu este o chestie simplă! Eu am stat doi ani și pot să spun că mai am multe de descoperit. Până la urmă, pentru fiecare, China reprezintă oamenii pe care i-ai cunoscut. Dacă oamenii pe care i-am cunoscut nu au nici o treabă cu sistemul lor, nu văd de ce aș avea eu. Pentru că pe mine, de fapt, mai puțin mă interesează un sistem… Vorba aia, nu poți să faci nimic cu sistemul de la noi, de ce m-aș chinui să schimb sistemul la Washington sau la Beijing? Eu cred că orice subiect începe de la omul din fața ta. Și, probabil, dacă îi întrebi pe cei care stau de 10 ani sau de 20 de ani în Beijing, vor fi mai confuzi decât mine din punctul acesta de vedere. Până la urmă, eu pot să vorbesc despre China mea. Despre China lor, pot să vorbesc doar despre cât m-au lăsat ei să văd! Pot să vorbesc despre China mea, despre Beijingul meu, despre care vorbesc cu multă plăcere, poate cu prea multă plăcere. Sunt doi ani în care poți să vezi multe lucruri pozitive sau negative, dar cu cât te distanțezi, își dai seama că chiar nu poți să spui ceva negativ, pentru că dacă era ceva negativ, era tot dinspre mine spre China, nu neaparat dinspre China! China este o gazdă perfectă. Din punctul ăsta de vedere, atât pot să spun despre mine. Nu am văzut foarte clar sistemul comunist, e o chestie generală. Eu am văzut lucruri particulare, de la o economie de piață în care și cel mai simplu chinez supraviețuiește și își are un loc al lui. Și munca este muncă și este respectată. Pot, de exemplu, să îți spun că mi-am reparat pantofii pe stradă, la un nene care avea o tonetă și care mi-a cerut o sumă de mi-a și fost rușine să i-o dau! Și omul acela stătea și muncea pe stradă. Chestia asta se poate în Beijing! Și am fost în Sala Mare a Poporului, în condițiile în care nu am fost în București în Casa Poporului. Până la urmă, nu am stat la discuții cu elita politică din China ca să dezbat problema sistemelor politice, pentru că nu e ca și cum te-ai duce la noi la Parlament sau la Palatul Victoria, e altceva…
Reporter: Dar oamenii au libertatea să spună ceea ce gândesc?
Sanda Man: Eu pot să spun că chinezii nu mi s-au plâns niciodată! Sunt, oricum, de o discreție deosebită și sunt mult mai ancorați în viață. Ca să îți dau un exemplu: nu am abordat acest lucru, pentru că nu ai cu cine, nu vor discuta cu tine pe această temă. Acum, să trag eu concluzii așa aiurea nu are rost. Dar pot să spun un lucru care este de-a dreptul șocant. Cei care sunt din generația care acum are 70 – 80 de ani – nu îi strânge nimeni să fie comuniști – dar simți că ei au crezut sincer în chestia asta. Pe cei care sunt de generația mea îi simți că sunt mult mai pragmatici, mai deschiși spre lume, pentru care sistemul politic e una, iar viața e altceva. Nu te simți într-un sistem comunist, Beijingul este atât de cosmopolit încât nu simți chestia asta. Viața își are cursul ei firesc. Iar cei care sunt tineri sunt ca la noi.
