Prin 1966, liniştea micii comunităţi din strada Moţilor, numărul 19, a fost spulberaată de o apariţie de vis. Un Renault Gordini, nou-nouţ, de culoare negră şi-a făcut apariţia în curtea imobilului.Fericitul proprietar era profesorul Murgu – universitarul de la chimie. Plin de importanţă şi conştient de superioritatea pe care i-o oferea calitatea de stăpân a bijuteriei mecanice, se învârtea neobosit în jurul maşinii, scrutând-o cu ochi de expert şi mângâindu-i caroseria cu o piele de căprioară, pentru a-i şterge nişte pete imaginare, de praf.
Încet-încet, bărbaţii comunităţii au ieşit din case şi au făcut cerc în jurul lui, la o distanţă respectuoasă. Până şi liota de prichindei, încremenise într-o tăcere plină de admiraţie, cu ochii mari şi gurile cascate.
Discuţiile pe tema maşinii s-au înfiripat timid, dar – cum românul e priceput la automobile, fotbal şi politică – opiniile, sfaturile şi povestirile cu subiect auto – şi-au dat drumul ştergând diferenţele clasiale dintre interlocutori.
Primei întrebări – aflată pe buzele întregii aseistenţe – i-a dat glas un strungar, motorizat şi el, în calitate de proprietear de motocicletă:
– Ei, cum merge, domn’ profesor?
Răspunsul a venit prompt, dovadă că profesorul abia aşteptase ocazia de a-şi exprima satisfacţia, faţă de achiziţia făcută:
– Foarte bine! Şi încă nu i-am făcut rodajul.
– Rodajul este obligatoriu! – a decratat un alt vecin, şofer la IOTC (Intreprinderea orăşenească de transport Cluj). Rodajul este sănătatea maşinii!
– Da’ ce viteză prinde? – a vrut să ştie un alt curios.
– Ohooo…. răspunse profesorul. Am mers şi cu 100 de kilometri pe oră. Mai mult n-am îndrăznit. La 100 de kilometri pe oră, vezi şoseaua asemeni unei cărări. Asta e viteză, nu glumă.
Un cor de exclamaţii sincere şi admirative, venite din partea grupului de curioşi, îi acoperiră ultimele cuvinte.
– Da, da! Chiar aşa este! – îi comfirmă spusele strungarul – Păi eu, cu motocicleta mea, am mers…
– Cum ai mers mă’? Pe lângă ea? Ca de când ai luat-o o tot repari şi nu mai isprăveşti! – îl apostrofă vecinul şi colegul său de muncă.
– Păi da… da când am luat-o am …
Hohotele celorlalţi îl făcură să renunţe la justificări, rostind doar cu dispreţul ancestral al călăreţului faţă de pedestraşi:
– Habar n-aveţi!
Dar, ca orcie minune care ţine trei zile, mirificul Renault, deveni banalitate, prezenţa lui nemai impresiunând pe nimeni. Nici măcar noi, copiii, nu mai eram atât de fascinaţi de frumuosul Gordini cu forme rotunjite, chiar dacă până mai ieri ne declaraserăm solemn, reciproc, că ne vom cumpăra şi noi, când vom fi mari, o astfel de maşină.
