Politica industrială şi dezvoltarea durabilă
Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000, trasează ca obiectiv strategic, transformarea Uniunii Europene în cea mai competitivă şi dinamică economie din lume capabilă de o creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, şi coieziune socială. Drept factorii esenţiali pentru o industrie competitivă în următorii ani sunt considerate a fi cunoştinţele, inovaţiile şi antreprenoriatul. Consiliul European, de la Stockholm din 2001, adaugă startegiei de dezvoltare durabilă şi o componentă de mediu.Nivelul standardului de vaţă din Europa a determinat accentuarea protecţiei mediului, calitatea muncii, responsabilităţile sociale comune şi protecţia consumătorului şi a sănătăţii populaţiei. Astfel, instituţiile publice au obligaţia să răspundă la preocupările societăţii, atitudine reflectată în decizia Consiliului European de la Gothenbourg în 2001, care a stabilit dezvoltarea durabilă ca un obiectiv esenţial al politicii industriale. Dezvolarea durabilă cuprinde trei piloni: economic, social şi cel referitor la protecţia mediului, iar componenta socială şi ecologică se află în centrul dezbaterilor privind responsabilitatea socială comună.
Dezvoltarea durabilă trebuie să satisfacă cerinţele ridicate faţă de siguranţă, sănătate, protecţia socială şi a consumatorului. Aceste cerinţe sunt o consecinţa a temerilor populaţiei de efectul asupra mediului, sănatăţii publice precum şi unele implicaţii morale a unor tehnologii noi ca de exemplu produse modificate genetic şi clonarea. Pe de altă parte există teama că globalizarea conduce la pierderea identităţii culturale, creşterea competiţiei cu ţările cu costuri de producţie mici, sau subminarea structurilor economice. Nu se poate spune că această teamă este nefondată. Dacă ar fi sa-l cităm pe Hegel , „Popoarele sunt ceea ce sunt înfăptuirile lor”, adică religia, constituţia şi politica, sistemul juridic, moravurile, ştiinţa, arta, limba, teritoriul, întâmplările şi acţiunile sale. Naţiunea a apărut în istorie ca o treaptă superioară, constituită pe elementele de unitate ale unei comunităţi. În cadrul naţiunii, raporturile dintre oameni, organizarea şi conducerea lor, dobândesc o serie de trăsături noi, naţiunea aducând cu sine elementele unui plus de identificare etnico-socială, prin constituirea statului naţiune, cultiverea unei limbi naţionale culte, prin ideea suveranităţii proprii şi prin interconexarea regiunilor la o piaţă economică naţională, al cărei garant este statul . Parcă în opoziţie cu aceste principii, doctrina integrării comunitare „are la bază principiul conform căreia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor, delegând-o unui organism internaţional atipic, cu prerogative specifice de decizie în domeniul său de specializare şi cu personalitate juridică distinctă faţă de cea a statelor membre şi parţial superioară acestora” . Limitarea suveranităţii naţionale împiedică statele membre de a acţiona independent, pe baza propriei decizii . Aşadar, aceste temeri nu pot fi înlăturate decât prin rezultatele concrete.
Politica industrială trebuie însoţită de o politica de comerţ adegvată, întrucât ultima fază a procesului de producţie o reprezintă desfacerea mărfii în urma căreia se recuperează cheltuielile de producţie şi se realizează un profit care dovedeşte rentabilitatea activităţii. Deschiderea pieţelor publice şi eliminarea taxelor vamale trebuie să se reflecte în scăderea preţurilor, creşterea puterii de cumpărare, sporirea locurilor de muncă şi creşterea PIB, aceste fiind aspecte deosebit de importante, pentru cetăţeanul de rând, menite a-i înlătura temerile şi a-i spori încrederea în potenţialul economic al unei Europe unite. În ce masură politica industrială a României a răspuns acestor deziderate, se vede în declaraţia Preşedintelui Traian Băsescu atunci când a emis ipoteza potrivit căreia o parte din creditul extern, în situaţii excepţionale, poate fi folosit pentru plata pensiilor şi salariilor mici.
Politica industrială de dezvoltare durabilă în programele guvernamentale
Necesitatea industriei europene de a realiza o structură mai dezvoltată a producţiei a devenit motorul creşterii economice şi productivităţii, aşa precum a fost menţionat în raportul Summit-lui Mondial privind Dezvoltarea Durabilă .
Acest deziderat se regăseşte în Programul de Guvernare pe 2005 – 2008 al guvernului Tăriceanu, primul govern al României europene. Programul are 27 de capitole, iar capitolul 13 este dedicat Politicii industriale, al cărei „obiectivul strategic este creşterea competitivităţii şi performanţelor industriei româneşti în context european şi mondial. Politica industrială a României va fi elaborată ţinând seama de interesul naţional, în beneficiul public şi în respect pentru siguranţa cetăţeanului. Obiectivele generale ale politicii industriale sunt: creşterea competitivităţii; sporirea rolului cercetării şi dezvoltării; promovarea unui management durabil al resurselor şi protecţia mediului; îmbunătăţirea pregătirii profesionale şi ocuparea forţei de muncă. În viziunea Guvernului instrumentele pentru aplicarea viitoarei politici industriale a României sunt: asistenţa sectorială, privatizarea şi restructurarea, asistenţa pentru export, susţinerea IMM-urilor şi dezvoltarea regională, accesul la informaţie şi tratarea externalităţilor ”.
Nimic despre industria grea, despre industria constructoare de maşini, ci doar referiri la suţinerea IMM-urilor. Deşi practica socială a dovedit ca numai marile companii deţin adevărata forţă financiară, Guvernul pune accent pe intreprinderile mici şi mijlocii.
Programul de Guvernare al cabinetului Boc, pe perioada 2009 – 2012, cuprinde 29 de capitole şi o Anexă cu „Prognoza Principalilor Indicatori MacroEconomici”. Nici un capitol nu face referire expresă la politica industrială, vizând ramurile cu adevărat importante ale industriei şi necesitatea reindustrializării ţării.
Combinatul de Utilaj Greu din Cluj-Napoca (C.U.G.)
Combinatul de Utilaj Greu Cluj-Napoca a fost fondat în 1970 când s-au pus bazele unei moderne unităţi de producţie pentru echipamente energetice: în special cazane cu abur, ca-zane de apă caldă, cazane cu destinaţie specială, arzătoare, echipamente pentru centrale termice.
În 1976 C.U.G. s-a extins prin realizarea capacităţilor pentru construcţia utilajului metalurgic destinat sectoarelor calde şi a turnătoriei de fontă. În acelaşi timp, s-au dezvoltat şi celelalte utilităţi aferente unei astfel de platforme industriale: staţia de aer comprimat, fabrica de oxigen, secţia de sculărie, căile ferate interne, modelăria, etc.
În 1980, a fost construită secţia de utilaj tehnologic complex, forja grea, forja uşoară, oţelăria electrică şi turnătoria de oţel, inclusiv laboratorul central de analize capabil să efectueze testări mecanice şi chimice la cel mai înalt nivel al exigentelor actuale.
În 1985, cei peste 8000 de angajati ai C.U.G. produceau deja utilaj energetic complex – cu pondere considerabilă la export – utilaje pentru manipularea de oţel cald, cuptoare de tratament termic primar şi secundar, oale de turnare, utilaje de turnare, instalaţii de sablat, cilindri laminori, caje de laminare, alte utilaje pentru liniile de turnare continuă, prese mecanice pentru ambutisat caroserii, prese de debitat, prese hidraulice, prese de debavurare, ciocane pentru matriţare în gama 250 – 2500 tone forţă, etc.
În martie 1991, C.U.G. s-a împărţit în 8 societăţi comerciale , după cum urmează:
– 1). SC Fortur CUG SA, având în compunere secţiile de Oţelărie Electrică, Forjă Grea, Turnă-torie de Fontă, Turnătorie de Oţel şi atelierele de Forjare Uşoară şi Matriţare şi cel de Modelărie
– 2). SC Termorom SA – fosta fabrică de cazane mici şi arzătoare.
– 3). SC Fortpres CUG SA, care avea în compunere: secţia de utilaj tehnologic pentru sectoarele calde, secţia mecano-sudură care a fost profilată pe producţia de prese şi subansamble de turbine cu abur pentru capacitate de 50MW.
– 4). SC Unimet CUG SA profilată pe producţia de utilaje complexe grele destinate celorlalte industrii, respectiv rotoare şi carcase, turbine de abur până la 50MW.
– 5). SC P.S.A CUG SA, fosta secţie sculărie
– 6). SC E.R.S CUG SA, fosta secţie mecano-energetică cu subunităţile de deservire generală, producţie oxigen, argon, aer comprimat, C.F.U, depozite, producţie de abur tehnologic, apă caldă, apă rece, apă industrială, alimentare energie electrică, gaz metan, pompieri, laboratoare. Din SC ERS CUG SA s-a desprins ulterior societatea SC AGA CUG SA care a preluat producţia de argon şi oxigen.
– 7.) SC TCM CUG SA, fosta autobază a combinatului.
– 8). SC Tehnomag CUG SA, creată pe structura funcţiunii de pregătire a fabricaţiei fostului combinat.
Scindarea unui combinat atât de complex, cu legături comerciale în întreaga Europă, „pe principiul omogenităţii obiectului de activitate” , a dovedit o crasă lipsă de profesionalism, pe fondul inexistenţei unei politici industriale. Nimeni nu a ţinut cont de faptul că acel combinat fusese conceput să funcţioneze ca un tot unitar. Cu alte cuvinte, într-o exprimare mai plastică, cei care au luat decizia de fragmentare rupând lanţul firesc al procesului de producţie prin separarea turnătoriei de sectorul de prelucrari la cald, iar apoi de sectorul de prelucrări prin aşchiere, „n-au văzut padurea din pricina copacilor”.
Una din fabricile fostului combinat este FORTPRES CUG, care s-a format din fosta Fabrica de Masini Grele, a încercat să continue traditia pe baza experienţei acumulate în fabricarea utilajului tehnologic complex greu, a preselor mecanice şi hidraulice, a cilindrilor şi cajelor de laminare, a construcţiilor mecano-sudate şi a pieselor de schimb pentru utilaj metalurgic. Ca producător specializat al acestor produse, FORTPRES CUG – CLUJ NAPOCA era în măsură a satisface cele mai exigente cerinţe ale partenerilor de pe piaţa internă şi externă, cu precizarea că utilajele corespundeau nivelului de calitate cerut de ISO 9001 . În 2004, Societatea avea 410 angajati. Producţia realizată era în proporţie de 95% destinată exportului. Dotarea tehnică, însoţită de experienţa şi profesionalismul forţei de muncă permitea proiectarea şi execuţia oricărui tip de utilaj greu.
Iată câteva date referitoare la capacitătile de producţie ale societăţii, Întreprinderea se întindea pe o suprafaţă de 70 400 m² în perimetrul căreia functionau doua hale de productie:
– 1. Hala mecan-osudură – organizată independent pe 5 deschideri cu depozit acoperit adiacent în prelungirea căruia se află cabinele de control RX şi Gama, cuptorul de detensionare de 80 m², cabinele de alicare şi grunduire – vopsire, toate cu acces la deschiderea grea nr. 5. Deschiderile nr 1 şi 2 sunt destinate prelucrărilor mecanice uşoare şi medii iar pe dechiderile 3, 4, si 5 se realizează debitarea – pregătirea tablelor, construcţiile sudate, prelucrări mecanice grele şi montaj.
– 2. Hala de utilaj tehnologic – este organizată integrat pe trei dechideri pe care se realizează debitarea tablelor, asamblarea, sudarea, prelucrări mecanice uşoare şi mijlocii şi montaj. În acestă hală este în functiune şi un sector de tratament termic secundar.
La baza dimensionării capacităţilor productive a stat un program de fabricaţie de cca. 25 000 tone / an constând din:
– Batiuri, carcase executate în construcţie sudată, completate cu mecanisme acţionate electric, hidraulic sau pneumatic, sisteme de comandă, control şi automatizare.
– Utilaje complexe de tip metalurgic destinate în principal liniilor de laminare caracterizate prin greutate şi gabarite însemnate, deschiderile suprafetelor de producţie din hale având lăţimi de 24 – 30 m şi înălţime de 9 – 12 m.
Procesele de producţie desfăşurate în aceste hale erau extreme de complexe, iar utilajele folosite erau de un înalt nivel tehnologic. În treacăt fie spus, după scindarea combinatului, numeroase utilaje au fost demontate şi vândute pentru acoperirea salariilor angajaţilor. Exemplu elocvent îl constituie strungurile gigant, tip Carusel, din dotarea fostei Fabrici de Maşini Grele, cu o deschidere de 11 000 mm între vârfuri, vândute în China.
În anul 1999 Fondul Proprietăţii de Stat prin Hotărârea nr. 13a/11.01.1999 a aprobat înfiinţarea Societăţii Combinatul de Utilaj Greu SA, Cluj-Napoca, prin fuziunea următoarelor societăţi: SC FORTUR CUG SA, SC ERS CUG SA şi SC PSA CUG SA. Societatea nou înfiinţată, SC Combinatul de Utilaj Greu SA, Cluj-Napoca a funcţionat cu toate capacităţile de producţie până la 1 aprilie 2003 când în conformitate cu programul de restructurare aprobat de către APAPS Bucureşti au fost închise următoarele capacităţi de producţie: oţelăria electrică, forja grea, turnătoria de oel. SC CUG SA, a livrat în decursul anilor, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă o serie de lingouri din oţel, piese forjate grele, piese forjate uşoare şi matriţate, piese turnate din fontă, piese turnate din oţel. A avut colaborări permanente cu societăţi comerciale de pe piaţa internă – C.S Hunedoara, Sidex Galaţi, Upetrom, UZUC Ploieşti, Industria Sârmei Câmpia Turzii, UCM Reşiţa, Upetrolan Bucureşti, Umaro Roman, Vilmar Râmnicu-Vâlcea, Petrotub Roman, Progresul Brăila şi de pe piaţa externa – IBC TEC Trans Germania, Reca Austria, Edwars Suedia, Cinetic Franţa, Smintfort Olanda, Alstom Anglia, IHC Olanda, Severstal Ucraina, Azovstal Ucraina.
Cu toate acestea, din analiza contului de profit şi pierderi pe perioada 2001-2003
„se constată faptul că societatea finalizează exerciţiile financiare cu performanţe financiare negative, ceea ce demonstrează că societatea în mod evident se confruntă cu dificultăţi generându-se pierderi impresionante de ordinul zecilor de miliarde de lei.” Din toată această tevatură generată de scindarea combinatului urmată de reunificarea lui parţială, finalizată apoi, în opinia Casei de insolvenţă Transilvania, cu o „probabilitate de faliment de 80%”, au avut de suferit, în primul rând angajaii, cărora le-au fost desfăcute „contractele de muncă, având în vedere că societatea şi-a încetat complet activitatea.”
Capacitătile de producţie şi produsele realizate la SC Fortpres CUG SA
Comparaţia între un combinat şi între o intreprindere mică sau mijlocie, e deplasată fiind doar o glumă de prost gust. Locul lor pare mai potrivit în economia naturală a Evului Mediu Timpuriu, caracteristică societăţilor preindustriale. Dar şi atunci, micii meşteşugari – pe baza unei gândiri manageriale intuitive – s-au organizat în bresle pentru a-şi spori puterea economică. Oricine, cu un minim de cultură tehnică – pe care aş numi-o de bun simţ – face distincţie între industrie şi pseudo-industrie, punându-şi apoi, nişte întrebări fireşti, de genul: „Dacă IMM-urile sunt soluţia unei politici industriale de dezvoltare durabilă, de ce nu se scindează marile concerne industriale europene – exemplu Renault, Wolkswagen-Audy, Volvo etc. – în nenumărate IMM-uri?” Pe baza observaţiilor din practica socială a anilor ’90, IMM-urile – în opinia mea – pot fi puse pe acelaşi palier cu „celebrele” privatizări realizate prin Decretul 54/90, materializate în nenumărate „boutik”-uri care au sfârşit prin a fi înlăturate de pe piaţă de ascensiunea supr şi hipermarket-urilor.
Din păcate, viziunea actualului Guvern, relativ la „industria autohtonă”, pare a se limita la „un proiect extrem de important reprezentat de reabilitarea termică a blocurilor, proiect care are cel puţin două avantaje majore: economie la factura plătită de cetăţean, iar pe de altă parte, este vorba despre locuri de muncă şi comenzi pentru industria autohtonă .”
Despre industria grea, nimic. Pare a se crea posibiltatea ca şi SC FORTPRES CUG SA – care supraviaţuieşte, încă – să dispară etichetat drept „ultimul mastodont communist”, iar suprafaţa pe care se întinde să devină ţinta „dezvoltatorilor imobiliari”, şi un posibli loc viran – datorită crizei economice – asemenea celor pe care fuseseră fabrica de textile Someşul şi cea de produse lactate, Napolact.
În această situaţie, mă întreb, firesc: „Unde e locul adevăratei industrii româneşti?”, iar răspunsul cel mai plauzibil, acum, este „În istorie”. Dacă industria autohtonă se rezumă la producerea poliesterului expandat precum şi a diblurilor şi cuielor necesare aplicării acestuia pe faţadele blocurilor, trebuie să constat că „industria română este admirabilă, sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire” .
Judecăţile de valoare emise de numeroşi analişti economici, care vorbesc despre nişte realităţi ce le sunt cunoscute doar din cărţi sau din spusele altora şi sunt puternic influienţate de interesele prezentului, le consider simple sofisme şi sunt asemenea elogiilor sau criticilor aduse unui produs culinar din care nu a gustat niciodată cel care îşi exprimă opinia.
CONCLUZII
Nu sunt un apologet al Uniunii Europene şi a binefacerilor politicii sale industriale cu referire la România. De aceea, intenţia mea este de a mă referi la o realitate concret-obiectivă pe care o trăiesc majoritatea covârşitoare a cetăţenilor, din 1989 încoace. Sigur, strategia Uniunii Europene exprimată prin Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000, vizând transformarea Uniunii în cea mai competitivă şi dinamică economie din lume capabilă la o creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, şi coieziune socială, este extrem de atrăgătoare. Acest deziderat se regăseşte în Programul de Guvernare pe 2005 – 2008 al guvernului Tăriceanu, primul guvern al României europene, al cărui „obiectivul strategic este creşterea competitivităţii şi performanţelor industriei româneşti în context european şi mondial”, promiţând că „Politica industrială a României va fi elaborată ţinând seama de interesul naţional, în beneficiul public şi în respect pentru siguranţa cetăţeanului.” Apoi, deschiderea pieţelor publice şi eliminarea taxelor vamale trebuie să se reflecte în scăderea preţurilor, creşterea puterii de cumpărare, sporirea locurilor de muncă şi creşterea PIB, aceste fiind aspecte deosebit de importante, pentru cetăţeanul de rând, menite a-i înlătura tema de globalizare şi a-i spori încrederea în potenţialul economic al Europei unite. Totul este frumos, dar – din păcate – doar la nivel de concept, iar pentru România aceste deziderate rămân – deocamdată – în sfera utopicului. După 1989, economia românească s-a degradat sistemetic şi metodic, adică ştiinţific. Agricultura şi industria au fost decimate, fără a se pune mai nimic în loc. Locurile de muncă s-au împuţinat, iar „investitorii străini” n-au fost şi nu sunt preocupaţi de standardele europene ale nivelului de trai, ci de sporirea profiturilor, bazată în mare măsură pe facilităţile oferite de către statul român şi de o forţă de muncă relativ bine calificată, plătită cu mult sub media europeană. Această situaţie nu înlătură, ci dimpotrivă, sporeşte teama de globalizare şi de efectele ei.
Voi încerca, în continuare, să-mi argumentez poziţia, vizavi de aşteptările populaţiei referitoare la un standard de viaţă compatibil cu calitatea de membru al Uniunii Europene şi de realitatea pe care o trăieşte.
Una dintre problemele fundamentale, ale României actuale, este „traiul bun”, trâmbiţat de toate guvernele postdecembriste. Dar ce înseamnă a trăi bine? Aceasta este, o distincţie aristotelică, provenită din tratatul “Politica”, în care Aristotel spune: „Trebuie să deosebim între a trăi şi a trăi bine.” El crede că această chestiune este forma fundamentală, prin care omul poate vieţui cu adevărat, în chip politic, într-o cetate, în comunitatea celorlalţi. Viaţa înseamnă supravieţuire, înseamnă asumarea lucrurilor din perspectva cărora ne-am născut şi care ne-au decis, iar trăi bine, înseamnă a şti să depăşim toate aceste date ale naturii. Pentru Aristotel, depăşirea efectivă a naturii, înseamnă – întâi de toate – depăşirea rudeniei, adică încercarea de a ne stabili propriul drum spre virtute, spre valori, spre spaţiul nostru privat pe care l-am obţinut reflectând asupra vieţii noastre personale. Aristotel crede că putem să trăim bine, doar înlocuindu-ne rudele cu prietenii. Din punct de vedere politic aceasta înseamnă a înlocui relaţiile personale, relaţiile bazate pe rudenie, pe nepotism, pe obişnuinţă, cu nişte relaţii care nu au decât un simplu conţinut oficial. La noi, acest lucru este foarte greu de depăşit, pentru că ţine de mentalitatea noastră, de instinctul nostru natural de a ne coaliza în raporturi de rudenie, de nepotisme, în raporturi în care prejudecata guvernează.
La realizarea „traiului bun”, concurează trei termeni. Unul dintre ei este implicaţia organismelor internaţionale, în dirijarea vieţii politice şi sociale româneşti. Celălalt este aportul pe care guvernanţii şi-l aduc prin „profesionalismul lor politic”, iar ultimul factor este individul. Ne aflăm la periferia unei societăţi în care vrem să ne integrăm. Din această integrare nu trebuie făcut un scop în sine. Un scop în sine trebuie făcut din instaurarea traiului bun, prin această integrare. De aceea, politicul cu capacitatea sa managerială, trebuie să intermediaze între societatea pe care o reprezintă şi organismele internaţionale – constituite într-o forţă coercitivă – care încearcă să fixeze un sistem economic şi administrativ menit să le avantajeze.
Aducerea în atenţie a „traiului bun” evidenţiază latura semiologică a managementului în general şi a managementului poiectelor în special, din a căror simbioză trebuie să se nască viziuni şi proiecte clare menite a atinge bunăstarea, dat fiind faptul că pentru cetăţeanul de rând – în concordanţă cu cea de a treia tematizare a filozofiei occidentale – contează doar ceea ce se poate semnifica, respectiv comunica, iar semnificaţia practicii sociale trimite la incapacitatea celor investiţi cu legitimitate politică de a gestiona interesele celor pe care îi reprezintă. Dovada acestei incapacităţi o oferă, în mod indirect, sociologia. Auguste Comte sociolog francez, introduce o paradigmă de anvergură: „societatea industrială”. Raymond Aron abordează şi el problematica societăţii industriale, iar Henri Mendras stabileşte o tipologie în care societăţile umane sunt clasificate în societăţi preindustriale, industriale şi post-industriale. Potrivit lui Mandras, societatea post-industrială – caz specific, la nivel teoretic, României actuale – are ca principală caracteristică, trecerea de la economia de bunuri la cea furnizoare de servicii. Prin perspectiva acestei tipologii, în 1989, România depăşise faza preindustrială, fiind o ţară cu o industrie mediu dezvoltată aflată într-o etapă de tranziţie spre societatea industrială. Cu toate sofismele comise pe această temă, România avea o gândire strategică, prin care industria fusese implementată în toate zonele ţării, în funcţie de sporul demografic al populaţiei şi de interesele economice. Această etapă era o dezvoltare „pe orizontală” a industriei, urmând extinderea ei, pe „verticală”, adică restructurarea pe baza competitivităţii, eficienţei şi eficacităţii. „Revoluţia” din 1989 a adus o degringoladă econmică fără precedent, considerată drept o adaptare la economia de piaţă, menită să aducă ţara în faza societăţi post-industriale. Din păcate, lipsa oricărei strategii pe termen mediu şi lung, precum şi eliminarea fazei societăţii industriale – care urma ca o înlănţuire firească a evoluţiei – a condus la situaţia economică precară de astăzi, în care industria românească s-a transformat într-un apendice ale celei europene. Carenţele grave de management manifestate la cel mai înalt nivel, a stimulat jaful sistematic şi ştiinţific organizat, încurajat şi motivat de cel dintâi premier democrat al României – Petre Roman – care, în ianuarie 1990, lansează conceptul de retehnologizare. Făcând referire la obiectivele industriale din perioada comunistă, el le cataloghează drept „fiare noi cu valoare de fiare vechi”, afirmaţie ce s-a transformat în sintagma care etichetează industria drept un „morman de fiare vechi”. În acest fel, s-a deschis calea privatizărilor păguboase, prezentate opiniei publice drept inegalabile succese pe calea integrării în structurile euro-atlantice. Sintagma potrivit căreia „Statul este cel mai prost manager” a fost inoculată în conştiinţa opiniei publice spre a justifica „ingineriile financiare” ale unui capitalism sălbatic ce începuse a polariza populaţia în două categorii sociale: bogaţi şi săraci. Ea nu reflectă o realitate generală, ci face trimitere doar la statul român. Elocvente sunt exemplele statelor Grec, Austriac şi Francez, beneficiare a unor mari „privatizări de succes” din România. Referindu-se la aceste aspecte, omul de cultură Octavian Paler , considera că „este posibil să asistăm la finele naţiunii romne”. Nu e o simplă vorbă în vânt, pentru că, prin prisma filosofiei politice, orice stat care nu pune accentul pe valorile naţionale îşi periclitează existenţa în istorie . Hegel pare a-l susţine prin definiţia dată popoarelor, iar anunţul morţii lui Dumnezeu, făcut de Nietzsche , este un semnal de alarmă atenţionând asupra crizei valorilor societăţii. Acest „anunţ” pare a facilita apropierea de latura teologică de abordare a problematicii manageriale determinându-i pe toţi cei care practică „arta conducerii” să conştientizeze atât efemeritatea existenţei terestre, cât şi faptul că acţiunile şi comportamentele lor sunt monitorizate de o justiţie divină, de sub a cărei incidenţă nu se pot sustrage.
În final, aş vrea să subliniez doar două aspecte: pe de o parte, politica industrială a României ar trebui privită prin prisma „ideii de bază a culturii europene, aceea care susţine că toate manifestările umane trebuie să se aşeze sub semnul unor valori, al unor idealuri umaniste şi raţionaliste a căror împlinire este un proces continuu, mereu perfectibil şi, deci, capabil de a solicita noi soluţii practice” şi că aceste valori se cer a fi rodul propriei experienţe istorice şi al experienţei generale a omenirii. Pe de altă parte, este necesar un înalt profesionalism politic pentru realizarea, derularea şi finalizarea unor proiecte menite a redresa România, răspunzând intereselor legitime ale poporului român care, potrivit lui Titu Maiorescu , pare incapabil de a-şi „croi veşminte pe măsura calităţilor şi aspiraţiilor sale.”
Concluzie: redresarea economică impune reindustrializarea ţării.
