Între anii 284 și 337, în Imperiul Roman doi împărați au reușit să domine timp de cinic decenii, ambii aducând schimbări importante. Dioclețian s-a distins prin împărțirea imperiului în patru regiuni și prin persecuția creștinilor mai mult ca niciodată. Totodată este și primul împărat care a abdicat. Constantin I (Constantin cel Mare) a rămas în istorie și pentru mutarea capitalei imperiului din Roma la Bizanț, protejându-i pe creștini și pe cei cu alte religii cu Edictul de la Milano, convocând Sinodul de la Niceea.
Imperiul sub conducerea lui Dioclețian
Diocles a urcat rapid rangurile încă din începutul carierei sale de soldat. A devenit, în cele din urmă, comandant de cavalerie în armata împăratului Carus. După moartea lui Carus și a fiului său Numerian, într-o campanie din Persia, Diocles a fost proclamat împărat de către trupele lui. Atunci și-a luat numele de Dioclețianus.
Titlul de împărat a fost revendicat și de fiul supraviețuitor al lui Carus, Carinus, dar Dioclețian l-a învins în bătălia de la Margus. Domnia lui Dioclețian a stabilizat imperiul și a pus capăt crizei secolului al treilea.
Dioclețian a stabilit reforme pentru a stabiliza și mai mult imperiul și pentru a aborda probleme sistematice. În afacerile juridice, guvernul lui Dioclețian a publicat coduri de legi, iar guvernatorii au fost redenumiți judecători, de asemenea, întreg imperiul avea drept de apel.
Dioclețian și-a mărit trupele, lâudându-se că cei patru tetrarhi împreună au mai mulți soldați decât întregul imperiu, el și-a poziționat armatele la granițe pentru a le păstra în siguranță. Creșterea numărului soldaților a însemnat și creșterea taxelor, noul sistem fiscal al lui Dioclețian a fost legat de un recensământ anual al populației și al terenurilor.
A fost instituit și un nou sistem monetar, valoarea monedelor însă nu a reflectat valoarea intrinsecă a metalului prețios, așa că inflația și-a spus cuvântul. Realizând că era aproape imposibil pentru o persoană să poată menține stabilitatea într-un imperiu gigantic, în anul 293, Dioclețian a reorganizat imperiul în 4 regiuni, cu doi împărați principali, numiți auguști: Dioclețian și Maximian și alți doi împărați juniori, numiți cezari, care erau supuși auguștilor și urmau să conducă în locul lor. Cei doi cezari au fost Galerius și Constanțiu I.
Cu acest sistem, Dioclețian spera să instaleze un sistem sigur de succesiune și să evite uzurpatorii și războaiele civile. Strategic, cei patru conducători puteau fi poziționați în 4 puncte ale imperiului ca să reziste eventualilor invadatori și de asemenea să susțină și bunul mers al afacerilor interne.
Schimbarea regiunilor de guvernare și a capitalei
Roma nu mai era capitala imperiului, cei patru conducători erau staționați în 4 capitale. Capitala lui Dioclețian a fost Nicomedia (Turcia în zilele noastre), apărându-se împotriva persanilor sasanizi și a balcanilor. Capitala lui Galerius a fost la Sirmium (în Serbia modernă), Maximian a fost staționat la Milano în nordul Italiei și proteja împotriva invaziilor de peste Alpi, el a fost administratorul Italiei și provinciilor africane.
Constanțiu era staționat în Augusta Treverorum (Germania), lângă Rin, și a ținut afacerile în Europa de Vest merge fără probleme. În urma unui război victorios împotriva sasanizilor, în care Galaerius a capturat haremul, copiii și visteria regelui Narseh, regele era nerăbdător să semneze “Pacea lui Nisibis” pentru a-și recupera soțiile și copiii.
La scurt timp după victorie, Galerius a considerat că epurarea creștinilor e o modalitate convenabilă de a scăpa de rivalii politici și l-a determinat pe Dioclețian să-i extermine, deși acesta din urmă spera la o soluție fără vărsare de sânge.
Așa a început marea persecuție a creștinilor care formau aproximativ o zecime din populație la acea vreme. Galerius și Dioclețian au trimis edicte de epurare a creștinilor din guvern și armată, distrugând biserici, arzând biblii, interzicându-le creștinilor să se adune în grupuri, întemnițând episcopii și preoții.
Constanțiu a aplicat și el măsurile de persecuție a creștinilor dar fără prea mult entuziasm, fiindcă în mare parte și el venera un singur zeu (Sol Invictus, zeul soarelui) și îi simpatiza pe creștinii monoteiști. Creștinii din Galia și Britania au scăpat în mare parte de atrocitățile lui Galerius, Maximian și Dioclețian.
În Armenia, un stat client al Imperiul Roman, regele Tiridate al III-lea, a declarat creștinismul ca religie oficială în anul 301, astfel, Armenia a devenit primul stat creștin, chiar în mijlocul marii persecuții. În cele din urmă, Galerius a anulat edictele împotriva creștinilor în anul 311, apoi a emis “Edictul de Toleranță”, observând că persecuțiile nu au convins creștinii să-și schimbe religia.
În anul 305, bolnav fiind, Dioclețian a abdicat, la fel a făcut și omologul său Maximian și conform planului, Galerius și Constanțiu au preluat funcțiile lor de imperatori principali, Severus și Maximinus au devenit cei doi imperatori juniori. Dioclețian a mai trăit încă 4 ani ca să observe cum se destramă tetrarhia sa bine planificată.
Schimbările aduse de Constantin cel Mare și colapsul tetrarhiei
Fiul lui Constanțiu , Constantin I (Constantin cel Mare), trăia în palatul lui Dioclețian și primea educația și pregătirea specifică pentru a deveni la rândul său cezar.
Odată cu retragerea lui Dioclețian în Dalmația, palatul în care acum locuia și Galerius nu mai era un loc sigur pentru Constantin, fiindcă reprezenta o amenințare pentru ambițiile lui Galerius.
Constanțiu, ca să-și protejeze fiul, l-a dus în campania din Britania cu el să lupte împreună dincolo de zidul lui Hadrian.
În iulie 306, Constanțiu a murit după o boală prelungită, dar, înainte să moară l-a numit pe fiul său Constantin, august în locul său. Inițial Galerius a vrut să refuze cererea, dar a fost sfătuit de consilieri să ajungă la un compromis și l-a numit pe Constantin, cezar în locul lui Severus, făcându-l pe Constantin conducător al Galiei, Britaniei și Hispaniei.
Printre primele realizări ale lui Constantin I, a fost o extindere majoră a Trierului, el a întărit zidurile din jurul orașului cu turnuri și porți fortificate, de asemenea a mai construit și un palat în partea de nord-est a orașului. Constantin, a mai sponsorizat numeroase proiecte de construcții pe teritoriul Galiei în mandatul său, în special în orașele Autun și Arles.
Deși nu era creștin, Constantin a decretat încetarea persecuției creştinilor în partea sa a imperiului. Între 309 și 313, cei mai mulți dintre pretendenții funcțiilor imperiale au murit sau au fost uciși în diferite războaie civile.
Până în anul 313, au mai rămas doar doi conducători, Constantin în vest și Licinius în est, sistemul tetrarhic își atinsense limita, deși a mai durat până în anul 324 până când Constantin l-a învins pe Licinius și să conducă singur întregul imperiu.
Deși sistemul tetrarhic ca atare a durat doar până în 313, multe aspecte ale acestuia au supraviețuit. Împărțirea regională în patru a imperiului a continuat sub forma prefecturilor pretoriene, fiecare supravegheată de un prefect pretorian și subdivizată în eparhii administrative.
CITEȘTE ȘI:
Pagina de istorie: Maximin Tracul, primul barbar care a devenit conducătorul Imperiului Roman
[…] Pagina de istorie: Tetrarhia care a împărțit Imperiul Roman în patru regiuni de guvernare […]