Ion Antonescu a condus România între 6 septembrie 1940 și 23 august 1944, perioada alianţei României cu Germania nazistă şi invazia Uniunii Sovietice. România și-a păstrat suveranitatea pe tot parcursul perioada alianței. Respectul pentru suveranitatea românească se baza pe interesele identice care îi legau pe Hitler și Antonescu, încrederea și admirația pe care o avea Hitler față de liderul român.
Ambii lideri de stat și-au efectuat serviciul militar din primul război mondial, deși au luptat pentru părți opuse, Fuhrerul a respectat experiența lui Antonescu ca strateg militar. Antonescu a mai fost admirat de liderul nazist și pentru calitățile sale de conducător al României și pentru dedicația sa față de Axă.
Ion Antonescu a avut armata în sânge. S-a născut la 2 iunie 1882 într-o familie din clasa mijlocie din orașul Pitești din sudul României și a fost botezat în credinţa ortodoxă. Tatăl său, un ofițer de armată, a dorit ca fiul său să-i calce pe urme și i-a planificat o carieră militară, de aceea l-a trimis la şcoli militare primare şi gimnaziale din Craiova.
Pe 1 Iulie 1904, după doi ani la Şcoala de Infanterie şi Cavalerie, Antonescu a început serviciul în armata română cu gradul de sublocotenent. În următorii doi ani a urmat cursuri la Școala Superioară de Cavalerie la Târgoviște.
Răscoala ţărănească din 1907 l-a găsit pe Antonescu ca șef al unei unități de cavalerie la Covurlui, în sud-estul țării, unde tactul și comportamentul său conciliant i-au câștigat admirația regelui Carol I, care l-a trimis pe prințul moștenitor, Ferdinand, la Galați ca să-l felicite în fata intregii garnizoane.
La 10 mai 1908, a fost promovat locotenent și repartizat într-o brigadă de cavalerie. Între 1911 și 1913, Antonescu a urmat Scoala Superioara de Razboi din București, de unde a iesit cu gradul de capitan.
După ce a preluat puterea de la Regele Mihai, Antonescu introdus o dictatură militară pentru guvernarea României
În timpul celui de-al doilea război mondial, după ce a preluat puterea de la Mihai I, Antonescu Antonescu a numit un nou cabinet format aproape în întregime de ofiţeri, l data de 27 ianuarie 1941 și a introdus o dictatură militară.
Regimul său a primit sprijinul partidelor democratice. “Astăzi avem un guvern de generali. Este cea mai bună soluție posibilă în criza actuală, [Antonescu] este singurul om care poate guverna ţara în condiţiile externe şi interne de astăzi. Îi suntem datori cu tot sprijinul pe care i-l putem oferi”, a declarat Constantin Brătianu, liderul partidului Național Liberal de la acea vreme.
Antonescu a stabilit un regim militar sub care ofițerii superiori primeau ordinele doar de la el și, de obicei, nu țineau cont de orice decizie luată de către alți miniștri din guvern.
Astfel în deportarea evreilor în vara anului 1941, care a fost încredințată armatei de către Antonescu, ofiţerii armatei au ignorat permisele eliberate de Ministerul de Interne care scuteau evreii cu cetățenie americană.
În timpul dictaturii lui Antonescu, nu a existat un partid fascist la putere, dar conducerea statului era făţiş antisemită. Antonescu a consolidat măsurile antisemite luate de guvernele regelui Carol și de către Statul Național Legionar (sub propria conducere).
Primul pas al lui Antonescu în stabilirea ordinii a fost un decret lege introdus la 6 februarie, care a scos în afara legii orice opoziție la regimul său. Pedeapsa pentru organizarea politică neautorizată, inclusiv defilarea și corurile grupurilor politice, a fost stabilită între orele 10 și 25 de ani de muncă silnică.
De asemenea a mai introdus pedeapsa cu moartea care era aplicată oricărei persoane care avea în posesia arme fără autorizaţie. În lunile următoare, Antonescu a mai adăugat și o serie de altele infracțiuni pedepsite cu moartea, cum ar fi spionajul și trădarea.
Holocaustul sub dictatura lui Antonescu și deportarea evreilor
Pe lângă romi, evreii au fost principalele victime ale regimului Antonescu. Pentru că evreii constituiau cea mai mare minoritate etnică a României, deportarea lor a constituit principalul mijloc pentru ca Antonescu să-și satisfacă dorința de „purificare” și „omogenizare” a populației țării.
Dar deportarea nu a fost singura soartă a evreilor, România este parte a geografiei Holocaustului pentru că pe teritoriul său și pe teritorii sub control românesc, Antonescu a fost responsabil de uciderea evreilor.
Holocaustul din România a fost diferit de cel din alte părți ale Europei și Uniunea Sovietică. Autoritățile române sub dictatura militară a lui Antonescu și România ca aliat suveran german a comis crime în masă. Armatele române și germane au împușcat 12.000–20.000 de evrei în Basarabia și Bucovina în lunile iulie și august 1941.
Forțele române au ucis aproximativ 15.000-20.000 de evrei în Odesa într-un mod similar în octombrie 1941. Din cei 147.000 de evrei care au fost deportați din Bucovina și Basarabia în Transnistria între 1941 și în 1943, cel puțin 90.000 au murit, majoritatea din cauza tifosului și a foametei.
În aceeași perioadă, aproximativ 130.000–170.000 de evrei ucraineni locali au pierit în aceeaşi provincie. Aproape 300.000 de evrei uciși în total, i-a adus regimului lui Antonescu distincția sinistră de a fi responsabil pentru cel mai mare număr de morți de evrei după Germania nazistă.
„Politica evreiască” a României a fost independentă de cea a Germaniei în sensul că Antonescu a acţionat din proprie voinţă, dar într-un context stabilit de dominaţia nazistă a Europei.
În vara lui 1942, Antonescu s-a răzgândit cu privire la aderarea la cererile germane ca restul populației evreiești din România, din Banat, sudul Transilvaniei, Țara Românească și Moldova, să fie deportate în lagărele morții din Polonia.
Poziția lui Antonescu față de cultele religioase neoprotestante
Un aspect al represiunii politice și al hegemoniei culturale a fost persecuția de către Antonescu a confesiunilor creștine evanghelice sau restauraționiste, pentru prima dată scoase în afara legii sub
regimul național-legionar.
Câteva mii de adepți ai Uniunii Penticostale și ai Uniunii Baptiste au fost închiși în conformitate cu ordinele sale. Persecuția a vizat grupuri de obiectori de conștiință, motivați religios. Pe lângă mișcarea inochentistă, aceste grupuri au inclus Uniunea Penticostală, Conferința Adventistă de Ziua a șaptea și Asociația Martorilor lui Iehova.
Antonescu însuși a povestit că s-a gândit să folosească pedeapsa cu moartea împotriva „sectelor” care interzic serviciul militar și, în cele din urmă, a hotărât în favoarea deportării celor „recalcitranți”.
Perioada de după căderea regimului lui Antonescu a readus România la un regim democratic și la Constituția din 1923, precum și participarea ei în război alături de Aliați.
Cu toate acestea, au fost văzute și etapele incipiente ale unei preluări comuniste, care a culminat cu abdicarea forțată a Regelui Mihai la 30 decembrie 1947 și înființarea ulterioară a României comuniste.
Procesul lui Antonescu s-a încadrat astfel într-o serie lungă de proceduri similare și epurări politice sub acuzația de colaboraționism, instrumentate de Tribunalele Poporului din România și de diverse alte instituții.
CITEȘTE ȘI:
[…] Ion Antonescu, aliatul uitat al lui Hitler […]