Una dintre cele mai periculoase meserii din lume este aceea de pilot de încercare. Acum, mai periculoasă decât testarea avioanelor pare să fie testarea reformelor. Legile pentru care premierul Emil Boc şi-a asumat răspunderea pe timp de criză seamănă cu munca piloţilor de încercare în condiţii de ceaţă.În primele luni când am început să lucrez ca jurnalist, adică acum vreo 13 ani, unul dintre colegii mai în vârstă, un om pe care l-am admirat mult, fotograful Ioan Lespus, mi-a oferit un sfat, pe care îl ţin minte şi azi. „Scrie în aşa fel încât toţi să te critice şi atunci o să ştii că ţi-ai făcut bine meseria”, acesta a fost sfatul său. Şi asta pentru că profesia de jurnalist presupune imparţialitate, care, adesea, nemulţumeşte părţile implicate într-o dispută sau alta.
Dincolo de faptul că Emil Boc are în spate o carieră întreagă în care a predat Drept Constituţional studenţilor clujeni la Jurnalism, el s-a trezit în situaţia de a aplica şi el sfatul regretatului Ioan Lespuc. Ca premier, el a trebuit să conceapă o lege a salarizării unice a bugetarilor care să înlocuiască hăţişul reprezentat de 39 de legi diferite, care conţineau prevederi care se bat cap în cap. El a trebuit să facă acest lucru cu imparţialitate, iar noul proiect de lege a stârnit critici unanime. Însă multe dintre aceste critici sunt total aiurea.
Să luăm cazul judecătorilor, care fac grevă pentru a-şi menţine privilegiile. I-am auzit pe lideri ai judecătorilor, care cereau salarii asemănătoare cu cele ale parlamentarilor, pe motiv că ei reprezintă Puterea Judecătorească, în timp ce parlamentarii reprezintă Puterea Legislativă. Însă parlamentarii sunt vreo 600, iar judecătorii sunt peste 6.000. Mai mult, pe judecători nu i-a ales nimeni în funcţia pe care o îndeplinesc. Ei au dat nişte examene şi au devenit angajaţi în sistemul bugetar. Spre deosebire de ei, parlamentarii au în spatele mandatului lor zeci de mii de voturi. Dacă simplificăm, după logica judecătorilor, atunci membrii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai Consiliului Superior al Magistraturii şi ai Curţii Constituţionale ar putea fi asimilaţi, în privinţa salariilor, membrilor Guvernului. Judecătorii de la Curtea de Apel ar putea fi comparaţi cu parlamentarii. Cei de la Tribunal ar fi de comparat cu consilierii judeţeni, iar cei de la Judecătorie ar fi de plătit aidoma consilierilor locali. Nu de alta, dar şi consilierii legiferează în unităţile administrative pe care le conduc, deci, cumva, şi ei îndeplinesc unul dintre rolurile care revine Puterii Legislative. Am pus Guvernul în fruntea listei pentru că, în realitate, dincolo de teoria constituţională, Guvernul legiferează din greu, atât prin asumarea răspunderi, cât şi prin ordonanţe de urgenţă. Însă, dacă am face acest lucru, am ajunge la concluzia că salariile pe care le primesc judecătorii după noua lege a salarizării unice sunt mult prea mari.
De asemenea, dacă am presupune că judecătorii îşi vor conserva privilegiile, cred că, peste puţină vreme vor veni procurorii, care vor cere aceleaşi salarii. Nu de alta, dar şi ei sunt magistraţi. Apoi, ar putea să ceară bani din partea statului, cu titlu de subvenţii ori ajutoare sociale, şi notarii, avocaţii şi consilierii juridici. Şi asta pentru că şi ei au aceleaşi studii ca şi judecătorii. Mai mult, şi ei îndeplinesc diferite roluri în sistemul de justiţie.
Bineînţeles, am îngroşat liniile, am caricaturizat. Dar, atunci când cer privilegii de parlamentar, judecătorii nu caricaturizează şi ei? Dacă vor să devină parlamentari, nimeni nu îi împiedică să demisioneze din magistratură şi să intre în politică. Şi atunci vor avea privilegiile la care râvnesc.
O situaţie asemănătoare este regăsită şi în cazul profesorilor. Ei se plâng că noua lege le oferă salarii insuficiente. Însă nici unul dintre sindicaliştii din învăţământ nu suflă o vorbuliţă despre meditaţiile nefiscalizate oferite elevilor. Care şi ele generează venituri importante, uneori la fel de mari ca şi salariile. Dacă vor salarii mai mari, atunci şi profesorii ar trebui să plătească impozite pentru câştigurile lor private. Abia atunci ar fi corect ca ei să se compare cu alte categorii de bugetari, care nu scot bani din buzunarele părinţilor elevilor.
Dacă în privinţa legii unice a salarizării bugetarilor, Emil Boc a avut curaj, în privinţa legilor educaţiei a dat dovadă de inconştienţă. Şi asta pentru că premierul s-a folosit de aceste legi ca să tranşeze un raport de putere cu ministrul PSD, Ecaterina Andronescu, nu ca să obţină cea mai bună soluţie pentru învăţământul românesc. Dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul binele Învăţământului românesc, atunci cred că ar fi trebuit să aştepte să vadă şi proiectul de lege care ar fi urmat să fie propus de rectorii celor mai mari universităţi în data de 1 octombrie. O amânare cu două-trei săptămâni a asumării răspunderii guvernamentale pentru legile Educaţiei nu ar fi fost chiar o gaură-n cer.
