Niccolo Machiavelli a fost un diplomat, filozof, istoric și autor florentin, adesea considerat părintele științei politice moderne. El este cel mai bine cunoscut pentru Principele (Il Principe), lucrarea sa pe care a scri-o în 1513 și a fost publicată postmortem în 1532, fundamentală despre strategia politică și dinamica puterii. Machiavelli a lucrat ca înalt oficial al Republicii Florentine între 1498 și 1512, concentrându-se pe problemele diplomatice și militare. Dincolo de teoria politică, el a scris piese de teatru, poezie și cântece de carnaval, iar scrisorile sale personale au rămas extrem de valoroase pentru istorici.
Niccolo Machiavelli s-a născut la 3 mai 1469, în Florența, Italia, el a fost fiul lui Bernardo di Niccolo Machiavelli, avocat, și Bartolomea di Stefano Nelli. Familia sa pretindea că provine din marchizii Toscanei și avea legături cu guvernarea florentină, dar nu avea cetățenia florentină deplină. La maturitate, Niccolo s-a căsătorit cu Marietta Corsini în 1501, cu care a avut șapte copii.
Machiavelli a crescut într-o perioadă tulbure marcată de războaie frecvente și de alianțe schimbătoare între orașele-stat, condotieri și puterile europene care luptau pentru influența în Italia. Educat în gramatică, retorică și latină, el și-a început cariera în 1494, după ce Florența i-a expulzat pe cei din familia Medici și a restabilit republica. După execuția lui Savonarola, Machiaveli a fost numit în a doua cancelarie, unde avea rolul să supravegheze documentele guvernamentale, iar mai târziu a servit ca secretar al Consiliului florentin, gestionând afacerile diplomatice și militare.
Principele este cea mai cunoscută lucrare a lui Machiavelli
Lucrarea “Il Principe” (Principele) a lui Machiavelli oferă îndrumări politice guvernanților și pune accent pe pragmatism în detrimentul moralității. Ea face distincția între principii ereditari, care trebuie să echilibreze instituțiile consacrate, și „principii noi”, care se confruntă cu provocarea de a stabiliza și consolida puterea. În opinia lui Machiavelli, conducătorii trebuie să separe morala publică de cea privată, să acorde prioritate reputației și să fie dispuși să acționeze fără scrupule atunci când este necesar.
Machiavelli consideră că este mai bine să fii temut decât iubit, deoarece frica asigură respectarea legii cu pedepsele de rigoare. Folosirea forței, înșelăciunea și chiar măsurile extreme, cum ar fi eliminarea rivalilor sau a grupurilor de opoziție, sunt justificate pentru menținerea autorității. Această abordare instrumentală a puterii este rezumată în expresia adesea atribuită, „Scopul justifică mijloacele”, cimentându-i reputația ca origine a termenului „machiavelic”.
“Discursurile despre primele zece cărți ale lui Titus Livius” a lui Machiavelli (publicată în 1531) explorează modul în care republicile ar trebui să fie fondate și guvernate, făcând adesea referire la istoria romană clasică alături de politica contemporană. El pledează pentru guvernarea republicană, dar împărtășește teme cu Principele, cum ar fi folosirea violenței pentru a stabiliza sau reforma un stat corupt. De asemenea, Machiavelli a justificat în mod controversat acțiuni precum fratricidul lui Romulus ca fiind necesar pentru stabilirea ordinii.
Discursurile subliniază beneficiile republicanismului, dar sugerează și măsuri pragmatice, inclusiv utilizarea puterii de către lideri, denumiți „principi”. În timp ce unii istorici văd discursurile aliniate cu ideile din Principele, alții notează înclinațiile sale republicane și imperialiste. Până la urmă rămâne un text de bază al teoriei republicane moderne și este considerat mai expansiv decât Principele.
Viziunile politice ale lui Machiavelli au influențat liderii de mai târziu
După moartea sa, Machiavelli a devenit sinonim cu tacticile politice viclene și fără scrupule, în mare parte datorită ideilor controversate din “Prințul”. El a susținut că politica implică în mod inerent înșelăciunea și faptele nedemne, și a sfătuit conducătorii să comită răul atunci când este necesar pentru succesul politic și a susținut eliminarea rivalilor pentru asigurarea reformelor.
Principele a stârnit dezbateri de la publicarea sa, cu diverse interpretări care au variat de la un ghid realist de politică până la un manual de tiranie. Critici precum Leo Strauss l-au etichetat pe Machiavelli drept un „profesor al răului”, subliniind abordarea sa pragmatică a puterii în defavoarea considerațiilor morale.
În timp ce Principele este cea mai faimoasă lucrare a lui Machiavelli, cartea Discursurile despre Titus Livius este la fel de semnificativă pentru influența sa asupra republicanismului modern. Scrisă în jurul anului 1517, ea subliniază beneficiile guvernării republicane și a inspirat gânditori precum Jean-Jacques Rousseau și James Harrington, figuri cheie ale Iluminismului.
Realismul politic al lui Machiavelli i-a influențat și pe academicienii și liderii de mai târziu, inclusiv pe Hannah Arendt și Otto von Bismarck, a căror politică pragmatică a rămas cunoscută. Scrierile lui Machiavelli rămân fundamentale în teoria politică, modelând idei despre guvernare și atitudinea statului.
Foto: Moartea lui Niccolo Machiavelli, Cesare Dell’Acqua, 1848.
CITEȘTE ȘI:
Împărăteasa Ana a Rusiei era cunoscută pentru cruzimea ei
Imperiul Britanic a fost cel mai mare imperiu din istorie
