Azilele de nebuni erau instituțiile timpurii unde erau închise persoanele cu boli mintale, acestea au fost precursoarele spitalelor moderne de psihiatrie. Tratamentul în aceste azile a fost adesea dur, concentrându-se pe imobilizarea și izolarea pacienților. Descoperirea medicamentelor antipsihotice și de stabilizare a stării de spirit a făcut posibil tratamentul în spitale. Mai târziu, mișcarea de dezinstituționalizare a pledat pentru tratarea pacienților la domiciliu sau în medii mai puțin izolate.
În Europa, în perioada medievală, o mică parte a populației celor considerați nebuni a fost găzduită într-o varietate de cadre instituționale. Oamenii bolnavi mintal erau adesea ținuți captivi în cuști sau ținuți înăuntrul zidurilor orașului, sau erau obligați să-i distreze pe membrii de la curte.
Roy Porter (istoric britanic specializat în medicină) dă exemple de astfel de locuri în care unii dintre nebuni au fost îngrijiți în mănăstiri. Câteva orașe aveau turnuri în care erau ținuți persoanele bolnave mintal (numite Narrenturme în germană, sau „turnurile proștilor”). Orașul Elbing avea o “casă de nebuni”, Tollhaus, atașată spitalului Cavalerilor Teutoni. Dezvoltarea legii și practicii în domeniul sănătății mintale a lui Dave Sheppard începe în 1285 cu un caz care lega „instigarea diavolului” cu a fi „frenetic și nebun”.
Asigurarea instituțională specializată pentru îngrijirea și controlul bolnavilor mintal a rămas extrem de limitată la începutul secolului al XVIII-lea. Nebunia era văzută în principal ca o problemă domestică, familiile și autoritățile parohiale din Europa și Anglia centrală se ocupau cel mai des cu îngrijirea bolnavilor.
Autoritățile parohiale au extins diverse forme de ajutor în aer liber familiilor în aceste circumstanțe, inclusiv sprijin financiar, furnizarea serviciului călugărițelor și, acolo unde îngrijirea familiei nu era posibilă, bolnavii puteau fi duși în grija altor membri ai comunității locale sau trimiși la “case de nebuni” private.
În Epoca Luminilor, boala mintală era privită ca o tulburare care necesită tratament
În mod excepțional, dacă cei considerați nebuni erau violenți, autoritățile parohiale puteau suporta costurile deloc neglijabile ale detenției lor în azile caritabile precum Bethlem, în casele de corecție sau în centrele de muncă.
La sfârșitul secolului XVII-lea, azilele private pentru nebuni au început să prolifereze și să se extindă în dimensiune. Deja în 1632 s-a consemnat că Spitalul Regal Bethlem din Londra avea „sub scări un salon, o bucătărie, două cămăruțe, o intrare lungă în toată casa și 21 de camere în care zac săracii oameni distrași, iar deasupra scărilor încă opt camere pentru slujitori și pacienți”.
Deținuții care erau considerați periculoși sau violenți erau înlănțuiți. Pacienții săi puteau hoinări în jurul spitalului și eventual, prin cartierul în care era situat spitalul. În 1676, Bethlem s-a extins în spații nou construite la Moorfields, cu o capacitate de 100 de pacienți.
În timpul Epocii Luminilor, atitudinile referitoare la azilele de boli mintale au început să se schimbe, în special în rândul claselor educate din Europa de Vest. Boala mintală a ajuns să fie privită ca o tulburare care necesita o formă de tratament compasional, dar clinic, „rațional”, care ar ajuta la reabilitarea pacientului într-o ființă rațională.
Când monarhul conducător al Regatului Unit, George al III-lea, care avea o tulburare mintală, a experimentat o remisiune în 1789, boala mintală a ajuns să fie văzută ca ceva care putea fi tratat și vindecat.
Philippe Pinel a îmbunătățit tratamentul bolnavilor din Franța
Introducerea tratamentului moral a fost inițiată independent de medicul francez Philippe Pinel și de quakerul englez William Tuke. În 1792, Pinel a devenit medic șef la Spitalul Bicetre din Le Kremlin-Bicetre, lângă Paris. Înainte să sosească acolo, deținuții au fost înlănțuiți în camere înghesuite asemănătoare celulelor, slab ventilate, conduși de un bărbat pe nume Jackson „Brutis” Taylor. Taylor a fost apoi ucis de pacienți, fapt care l-a pus pe Pinel la conducerea instituției.
În 1797, Jean-Baptiste Pussin, „guvernatorul” pacienților psihici de la Bicetre, a eliberat mai întâi pacienții din lanțuri și a interzis pedepsele fizice, deși a folosit în schimb cămășile de forță. Pacienții aveau voie să se deplaseze liber pe teritoriul spitalului, iar în cele din urmă temnițele întunecate au fost înlocuite de camere însorite și bine ventilate. Pinel a susținut că boala mintală a fost rezultatul expunerii excesive la stresul social și psihologic, eredității și daunelor fiziologice.
Foto: Dr. Philippe Pinel la Salpetriere, 1795 de Tony Robert-Fleury.
CITEȘTE ȘI:
Centrele de detenție pentru reeducarea tinerilor în Anglia victoriană
