23 august 1944, aşa cum l-a trăit un soldat britanic

Actul de la 23 august 1944 mai suscită încă diverse con­troverse. Adevărul istoric este greu de aflat, după deceniile de minciuni comuniste. De aceea, pentru cunoaşterea evenimentelor reale, e foarte preţioasă mărturia ofiţerului britanic Ivor Porter, care a făcut parte dintr-o misiune specială, numită „Operaţiunea Autonomous“, al cărei scop era scoaterea României din alianţa cu Germania, potrivit RomaniaLibera.ro.

Membrii misiunii au fost paraşutaţi în România, au fost arestaţi, dar au fost eliberaţi chiar de 23 august 1944, din ordinul Regelui Mihai I. Mărturia lui Ivor Porter a fost publicată la Editura Humanitas, într-o carte intitulată ”Operaţiunea Autonomous în România pe vreme de război”, iar  versiunea lui Ivor Porter confirmă rolul pe care Regele Mihai I l-a avut în aceste evenimente în urma cărora România a obţinut re­trocedarea Transilvaniei de Nord, ce fusese cedată Ungariei în anul 1944.

 

”În zori avusese loc o şedinţă la domiciliul lui Constantin Brătianu (n.r. – liderul PNL) din Calea Dorobanţilor nr. 16, în cursul căreia Maniu (n.r. – liderul PNŢ) şi Brătianu – cred că şi Titel Petrescu (n.r. – liderul PSD) – l-au însărcinat pe Gheorghe Brătianu (n.r. – istoric şi lider politic) să-i adre­seze Mareşalului (n.r. – Ion Antonescu, criminal de război, conducătorul de atunci al României) un ultim apel. Maniu dorea ca armistiţiul să se realizeze ca «un fel de consens naţional». După opinia sa, un armistiţiu încheiat cu colaborarea guvernului şi în special a lui Antonescu, care deţinea controlul necesar şi autoritatea morală asupra armatei, putea fi realizat mai repede şi mai uşor”, a scris militarul britanic. “În dimineaţa următoare – spunea el mai târziu – l-am rugat pe domnul Gheorghe Brătianu, care avea acces mai uşor la domnul Mareşal, să-l convingă să facă armistiţiu, fiindcă noi toţi, fără excepţie, îi stăm de ajutor. Toată puterea noastră politică şi socială i-o punem la dispoziţie”, notează Ivon Porter.

 

“Gheorghe Brătianu a ajuns la Snagov pe la 10.30. Antonescu l-a trimis pe Ică (n.r. – vicepremierul şi ministrul de Externe Mihai Antonescu) să stea de vorbă cu el; dar mai târziu a părăsit şi el şedinţa Cabinetului pentru a li se alătura. Brătianu i-a comunicat ceea ce fusese autorizat să spună. Antonescu a ascultat în tăcere, fără să ia loc. Ştia prea bine că opoziţia dorea să-l oblige să-şi recunoască vinovăţia, semnând el însuşi capitularea, iar Ică şi prietenul său, Gheorghe Brătianu, începeau să-şi piardă speranţa. Brusc, Antonescu a acceptat; tot ceea ce pretindea era o «scrisoare de garanţii» din partea lui Maniu şi a lui Constantin Brătianu care să confirme cele comunicate lui de către Gheorghe Brătianu. Brătianu a promis să se reîntoarcă cu scrisoarea pe la orele 15.00 şi i-a sugerat Mareşalului să solicite neîntârziat o audienţă la Rege. Colone­lul Davidescu, şeful cabinetului militar al Mareşalului, a telefonat la Palat şi cererea de audienţă pentru orele 16.00 a fost acceptată. Mihai Antonescu a obţinut şi el, separat, o audienţă la orele 15.30.

 

Înainte de a reveni la şedinţa Cabinetului, Mareşalul i-a cerut lui Ică să întocmească un memoriu în care să prezinte poziţia guvernului referitoare la condiţiile de armistiţiu, pentru a fi eventual trimis ruşilor după audienţa sa la Rege. Documentul alcătuit de Mihai Antonescu era o versiune puţin lărgită a memoriului pe care Nanu îl înmânase Ambasadei sovietice de la Stockholm, cu două luni înainte, şi care fusese în mare parte acceptat de Moscova în termenii propuşi prin doamna Kollontay (n.r. – Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, şi Alexandra Kollontay, ambasadorul URSS).

 

Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, după ce Mareşalul şi Mihai Antonescu ceruseră să fie primiţi la Palat, Regele a avut o întrevedere cu genera­lul Sănătescu, cu generalul Aldea, Stârcea şi Niculescu-Buzeşti (n.r. – toţi erau colaboratori ai MS Regelui Mihai I). Au hotărât ca acea confruntare cu Antonescu, care putea duce la arestarea acestuia, să aibă loc după-amiaza. Buzeşti şi Stârcea au plecat în oraş să-i pună la curent pe Maniu şi pe Pătrăşcanu (n.r. – Lucreţiu Pătrăşcanu, lider comunist). Buzeşti nu l-a găsit pe Maniu, dar i-a lăsat asistentului său un mesaj că atât Maniu, cât şi Brătianu erau aşteptaţi să se prezinte de urgenţă la Palat. Nici unul nu a apărut. Stârcea l-a văzut pe Pătrăşcanu, care a promis să vină cu Titel Petrescu, dar numai după lăsarea întunericului. Destul de edificator, comenta atunci Mircea Ionniţiu, pentru încrederea liderilor politici în reuşita loviturii de stat”, scrie Ivor Porter.

 

În acel moment, România risca să fie ocupată integral de URSS. ”La ora 13.00, Mareşalul a primit înştiinţarea din partea comandantului Armatei 4 române că frontul era pe cale de prăbuşire. În acea zi, cinci corpuri de armată germane erau încercuite în luptele de la Huşi, un orăşel în apropierea graniţei cu Basarabia. În timp ce unele trupe sovietice luau Tighina, situate la sud-est de Chişinău, altele se îndreptau cu toată viteza spre poarta Focşanilor. După încheierea şedinţei cabinetului la ora 13.30, Mareşalul a luat masa şi s-a întins puţin să se odihnească. La Bucureşti, Cristescu (n.r. – Eugen Cristescu, şeful servciului secret al României) a convocat o şedinţă a funcţionarilor săi superiori şi a făcut aluzie la o prăbuşire a guvernării antonesciene. Între timp, Gheorghe Brătianu nu i-a putut găsi nici pe Brătianu, care se dusese la moşia sa de la Florica, nici pe Maniu. Deprimat, a ajuns la Snagov aproape de orele 15.00. Scrisoarea, a spus el, era pe cale să sosească, dar se mai lucra la redactarea ei; Mareşalul putea, desigur, să se refere la ea la întrevederea cu Regele. Însă Mareşalul s-a înfuriat. Brătianu se întorsese doar cu vorbe, nimic altceva decât vorbe. Mihai Antonescu putea să se ducă singur la Palat şi să-I prezinte scuze Regelui din partea Mareşalului.

 

La Palat se verificau detaliile. Colonelul Ionescu era pregătit să asigure paza clădirii cu cei cincizeci şi doi de ostaşi pe care îi avea. Dacă Mareşalul va fi reţinut, escorta va trebui să fie şi ea arestată, iar automobilele scoase de la vedere de pe Calea Victoriei. Pentru a reduce riscurile unor contramăsuri imediate, trebuiau reţinuţi şi colaboratorii cei mai apropiaţi ai Mareşalului. Cei mai importanţi dintre ei erau gene­ralul Pantazi, generalul Constantin (Picky) Vasiliu, genera­lul Gheorghe Tobescu şi Eugen Cristescu. (…)

 

Mareşalul a sosit la foarte puţin timp după orele 16. Era încordat, complet istovit şi s-a împiedicat la intrarea în încăpere. Intuia că fusese trădat de liderii partidelor, care nu-i înmânaseră scrisoarea de confirmare a ofertei lor. A fost chemat în această casă, în care nimeni nu-l agrea, poate doar cu excepţia lui Sănătescu, şi nici acesta nu era de acord cu el. Nu adusese Regelui decât veşti proaste şi, oricum, nu avea nevoie de sfaturile lui. Dorea să se reîntoarcă pe front, unde era respectat şi unde mai putea face ceva. Sosise tocmai de la Snagov, în uniformă, într-un automobil care, pe vremea aceea, nu avea instalaţie de aer condiţionat”, mai scrie Ivor Porter. 

 

„Colonelul Ionescu l-a escortat până în salon, unde l-a găsit pe generalul Sănătescu în haine civile, pe ministrul de externe în costumul de dimineaţă şi pe Rege în acelaşi costum de sport cu care era îmbrăcat cu trei zile înainte, când a venit de la Sinaia.

Pentru Rege, care era mult mai tânăr decât oricare dintre cei patru bărbaţi prezenţi în cameră, întrevederea ce urma să aibă loc era un adevărat chin: va reuşi el să-i ţină piept unui om care se obişnuise să fie autoritar şi care îl intimida de ani de zile? De întrevederea de astăzi, care se deosebea de toate cele precedente, depindeau atât de multe. Pe de altă parte, avea o misiune foarte serioasă şi se bucura de sprijinul partidelor politice şi probabil şi de cel al armatei. Riscurile erau considerabile; conştiinţa acestui lucru era de natură să-l stimuleze. (…)

 

Colonelul Ionescu, care stătea în picioare în spatele draperiei ce despărţea salonul de sufragerie, a spus mai târziu că Mareşalul făcuse o prezentare foarte detaliată a situaţiei de pe front. A explicat măsurile pe care le luase pentru a opri ofensiva sovietică. Dacă va fi necesar, a spus el, va încheia un armistiţiu când frontul se va retrage în zona fortificată Focşani-Galaţi, dar numai după ce va obţine asentimentul lui Hitler. Avusese deja o întrevedere în acest sens cu Clodius. Nu putea, nici măcar în principiu, să accepte un armistiţiu până nu căpăta răspunsul Führerului. Apoi a continuat pe linia memoriului lui Ică: va solicita garanţii că ţara nu va fi ocupată şi că problemele de frontieră vor fi abordate mai târziu la o conferinţă de pace.

 

La remarca Regelui că «e prea târziu pentru a ne apuca să ne tocmim», Mareşalul a replicat că fără garanţii va continua să lupte alături de Germania.

 

Discuţia a devenit mai animată. Regele a insistat asupra faptului că situaţia militară, asupra căreia, după spusele sale, era informat, era prea serioasă ca să mai permită tergiversări. Frontul a fost spart şi o parte din ţară se află sub controlul sovietic. Armistiţiul trebuie semnat fără întârziere. În acest moment al discuţiei, Ică şi Sănătescu au intervenit şi ei pentru a încerca să-l convingă pe Mareşal, dar acesta şi-a pierdut cumpătul când a observat că toţi, până şi propriul său ministru de externe, s-au întors împotriva sa.

 

Atunci când Regele l-a întrebat dacă va da mână liberă cuiva pregătit să-i contacteze pe Aliaţi, acesta a replicat: «Niciodată!». (…)

Invocând o scuză, Regele a parasit încăperea, a traversat coridorul şi a intrat în cabinetul său, spunându-le celorlalţi că a sosit momentul. Garda a fost alertată. Regele a băut un pahar cu apă şi s-a întors în salon, unde i-a găsit pe Ică şi pe Sănătescu parlamentând încă cu Mareşalul. După ce a ascultat o clipă, Regele a rostit unda dintre frazele pe care trebuie să le fi repetat în minte de mai multe ori înainte de întrevedere: ”În această situaţie, domnule Mareşal, trebuie să ţin seama de dorinţa poporului meu, exprimată de cele patru partide democratice. Trebuie să iau măsuri pentru scoaterea imediată a ţării din război şi salvarea ei de la dezastru. În acest scop am hotărât că veţi încheia chiar astăzi un armistiţiu şi, dacă refuzaţi, voi semna pe loc demisia dumneavoastră».

 

Atunci când Mareşalul a spus că nu primeşte ordine de la nimeni, Regele i-a replicat că, dacă acesta este răspunsul său, îl demite şi cu aceasta încheie orice discuţie. A părăsite camera şi a indicat colonelului Ionescu să purceadă la arestare. Ionescu, la rândul său, i-a făcut semn gărzii şi maiorul Dumitrescu a intrat în salon însoţit de oamenii săi. Antonescu a fost complet luat prin surprindere”, descrie Ivor Porter evenimentele care au schimbat cursul istoriei României.

Related posts

Leave a Comment