Ion Raţiu a fost urmaşul a două dintre cele mai importante familii ale românilor ardeleni. Familia sa a fost înnobilată în anul 1625 de către Principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, sub numele de Raţiu de Noşlac. Membrii acestei familii s-au remarcat în mai multe rânduri. Unchiul lui Ion Raţiu, dr. Ioan Raţiu, a fost preşedinte al Partidului Naţional Român şi a condus Mişcarea Memorandistă din 1892. A plătit convingerile sale politice cu ani grei de închisoare. Printre rudele lui Ion Raţiu s-au numărat Simion Bărnuţiu, lider al Revoluţiei din 1848 – 1849, Iuliu Coroianu şi Iuliu Maniu, dar şi V.V. Tilea, unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi români din prima jumătate a secolului XX.
Bunicul lui Ion Raţiu, Nicolae Raţiu, a fost protopop greco-catolic al Turzii. În perioada în care era capelan al Bisericii Bob din Cluj, el i-a găzduit pe liderii românilor veniţi la audieri în Procesul Memorandumului. Tatăl lui Ion Raţiu, dr. Augustin Raţiu, a fost un avocat strălucit. În 1918, el a coordonat formarea gărzilor naţionale româneşti în zona Turda şi instaurarea administraţiei româneşti în această parte a Transilvaniei. În perioada interbelică, a fost prim-consult al prefecturii Turda şi primar al oraşului transilvănean.
Mama lui Ion Raţiu, Eugenia, născută Turcu, era nepoata lui Ion Codru-Drăguşanu, descendent al unei familii româneşti înnobilate în vremea Susanei Lorantffi. Ion Codru-Drăguşanu a luat parte la Revoluţiei din 1848-1849 şi a devenit apoi vicecăpitan al Comitatului Făgăraş. El a întreprins mai multe călătorii prin Europa, relatate în Peregrinul transilvan, care i-a adus glorie literară.
Ion Raţiu a urmat cursurile unor şcoli din Turda şi din Cluj şi, în anul 1938, a absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj. În 1940, a fost înrolat în Armata Regală Română, însă a fost detaşat, la cererea unchiului său, V.V. Tilea, pe postul de consilier de legaţie la Londra. În toamna lui 1940, după instaurarea regimului de extremă-dreapta în România reprezentat de Statul Naţional-Legionar, condus de Ion Antonescu, V.V. Tilea şi Ion Raţiu, împreună cu alţi diplomaţi români, au demisionat din posturile de reprezentanţi ai României. Ei au format Comitetul Naţional Român şi Free Romanian Movement, organizaţii conduse de V.V. Tilea. Ion Raţiu a primit o bursă pentru a studia Economia la Universitatea Cambridge. El însă a rămas implicat în viaţa exilului românesc. Şi-a ajutat unchiul în conducerea organizaţiilor exilaţilor români şi i-a rămas fidel atunci când o parte a membrilor exilului a ajuns în conflict cu V.V. Tilea. Ion Raţiu a rămas membru în conducerea Free Romanian Movement, însă a păstrat relaţii bune şi cu unii dintre contestatarii lui V.V. Tilea, care formaseră Comitetul Democratic Român.
Ion Raţiu s-a implicat în scrierea şi publicarea mai multor articole şi cărţi care prezentau publicului englez drepturile României asupra Transilvaniei de Nord, Basarabiei şi Bucovinei de Nord. De asemenea, a fost ales la conducerea unei organizaţii studenţeşti internaţionale, care îi reunea pe exilaţii din ţările Europei Centrale, aflate sub ocupaţia Germaniei. În acea perioadă, a cunoscut-o pe soţia sa, Elisabeth Pilkington.
După terminarea războiului, Ion Raţiu ar fi vrut să se întoarcă acasă pentru a candida la alegerile din 1946, din partea PNŢ. A trimis scrisori, cu ajutorul colonelului de Chastelain, unor lideri politici ţărănişti, precum Emil Haţieganu, Ionel Pop şi Iuliu Maniu. La cererea unchiului său, Iuliu Maniu, a rămas în Occident. A acoperit, în calitate de corespondent de presă, lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a mutat în Elveţia, unde a scris una dintre cele mai bune cărţi din domeniul politicii internaţionale: Moscova sfidează lumea. A scris apoi şi alte cărţi, precum Politică pentru Occident sau România de azi, în care dezvăluia adevărata faţă a comunismului.
De asemenea, Ion Raţiu, care a reuşit să îşi facă o avere frumoasă din domeniul imobiliar şi din shipping, a început să scoată un buletin de presă, intitulat Free Romanian Press, editat în limba engleză, cu ajutorul căruia prezenta cancelariilor occidentale şi presei din lumea liberă, ştiri din România care arătau carcaerul profund nociv al comunismului.
De asemenea, a înfiinţat Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia şi a contribuit la fondarea organizaţiei Amnesty International. Ion Raţiu a definit conceptul prizonierilor de conştiinţă. Primul caz de acest fel a fost dizidentul român Paul Goma. Apoi, Ion Raţiu a fondat în 1979 Fundaţia Familiei Raţiu şi a început organizarea exilului românesc la nivel mondial, cu acceptul Majestăţii Sale Regelui Mihai I. Astfel, ca urmare a eforturilor sale, în 1984, a luat fiinţă Uniunea Românilor Liberi, care a devenit, un an mai târziu, Uniunea Mondială a Românilor Liberi. Ion Raţiu a transformat Free Romanian Press în publicaţia Romanul liber/Free Romanian. De asemenea, a finanţat singura catedră de studii româneşti din Statele Unite ale Americii, la Georgetown University.
După căderea comunsimului, s-a întors în ţară şi a contribuit, alături de Corneliu Coposu, la refacerea PNŢCD. Ion Raţiu a devenit vicepreşedinte al partidului şi a candidat la alegerile pentru Preşedinţia României din 1990. A devenit deputat de Cluj în 1990 şi a fost reales în 1992. În 1996 a devenit deputat PNŢCD de Arad. În calitate de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, el a luptat pentru aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană. A murit în anul 2000, la Londra, şi a fost înmormântat la Turda.
Lupta lui Ion Raţiu este continuată acum de cei doi fii ai săi, Indrei şi Nicolae Raţiu, care au creat la Turda prestigiosul Centru Raţiu pentru Democraţie.
