Cu ocazia zilei de 15 martie, care este o dată importantă pentru maghiari de pretudindeni, m-am gandit să scriu aceste câteva gânduri, mai ales ca în jurul acestei date se agită apele între comunitatea maghiara şi cea romanească, unde pe fondul anumitor contradicţii de factură istorică sau politică se riscă dispute care uneori sunt inutile şi care conturba viaţa paşnica a locuitorilor din Transilvania. Legat de titlul expus la începutul acestui articol pot să spun ca este o idee care a răsunat în mintea a numeroşi oameni de elita din spaţiul multicultural transilvănean de-a lungul timpului. Dar dacă stau să mă gândesc la imaginea idilică a acestei regiuni si la naţionalităţile care au locuit în interiorul arcului carpatic, sau care mai trăiesc şi astăzi pe aceste meleaguri, îmi vin în minte umătoarele amintiri legate de micul orăşel de provincie din sudul Ardealului, pe nume Simeria.Aici, în cadrul acestei comunităţi, mă regăseam eu, alături de un grup de copii zvăpăiaţi, care râdeau, povesteau şi se jucau de la celebrul şotron şi până la renumitul joc „Împărate, împărate, vrem ostaş!” şi unde, printre cei chemaţi drept ostaş se afla un Miklos, un Oskar, chiar şi o Astrid ori Helene sau Daniel.
La o primă vedere sunt numai câteva nume, dar în spatele acestor nume şi a numeroşilor copii care eram în urmă cu douăzeci de ani, se afla ceva, fiecare familie îşi avea propria poveste sau origine. Pe acea stradă a teilor unde se găsea drept pavăz casa memorială a marelui compozitor Sigismund Toduţă, eram noi, copiii de saşi, şvabi, maghiari şi români, toţi vorbeam şi ne jucam împreună. Chiar şi acum îmi mai răsună în minte acele câteva cântece şi poezii pe care le-am învăţat în limba germană, maghiară, ca să nu mai vorbim de limba română, de la partenerii mei de joacă. Fiecare în parte cunoşteam obiceiurile celui de lângă noi, iar atunci când ne întorceam de la şcoală ne adresam cu politeţurile necesare fiecărei familii, fie că erau români, maghiari sau germani, plecând de la binecunoscutul Sărut mâna în română, continuând în limba maghiară cu Csók a kezed, până la Küsse Ihre hand în germană. Între noi, copiii, îşi făcea loc inegalabilul salut latinesc, cunoscut şi astăzi în Transilvania drept celebrul Servus. Dar lăsând la o parte copilăria şi aceste întâmplări frumoase, îmi revine în minte un paradox: „Este Transilvania o mică Elveţie a Europei Centrale?” . Pentru mine şi pentru copilăria mea da, ea este, însă pentru alţii nu ştiu. De aceea, eu vă spun „Servus Transilvania!”.
Acest articol a mai apărut şi în cotidianul: Romania libera
