Pagina de istorie: Pogromul de la București

În perioada 21 – 23 ianuarie 1941 s-a produs unul dintre cele mai înfiorătoare episoade din istoria modernă a României. Este vorba de Pogromul de la București, comis în timpul rebeliunii legionare. Din nefericire, acesta a fost doar unul dintre episoadele infame ale participării României la Holocaust, scrie RFI În Pagina de istorie.

În perioada interbelică, România a cunoscut creșterea intensității antisemitismului. Unii profesori universitari, precum Iuliu Moldovan, încercau să fundamenteze științific teoria potrivit căreia evreii ar reprezenta o rasă inferioară sau degenerată. Alți adepți ai extremei drepte nu se încurcau în asemenea amănunte: ei cereau suprimarea fizică a evreilor.

În aceste condiții, după venirea la putere a partidului fascist condus de Octavian Goga și de A.C. Cuza, împotriva evreilor au fost luate măsuri discriminatorii tot mai dure. Situația lor s-a înrăutățit semnificativ după abdicarea Regelui Carol al II-lea și acapararea puterii de către dictatorul Ion Antonescu, aliat cu legionarii conduși de Horia Sima.

Însă, treptat, între Ion Antonescu și legionari au apărut disensiuni, pentru că fiecare dorea întreaga putere doar pentru sine. Excesele legionarilor nu s-au îndreptat doar împotriva evreilor. Ei i-au asasinat în închisoarea Jilava pe foștii demnitari din timpul lui Carol al II-lea, apoi au trecut la suprimarea unor personalități precum Virgil Madgearu sau Nicolae Iorga. De asemenea, ei au început să spolieze sistematic comunitatea evreiască.

Aceste fapte l-au înfuriat pe Ion Antonescu, care avea senzația că lucrurile îi scapă de sub control. Acesta a început să ia măsuri pentru a restricționa puterea legionarilor. În 20 ianuarie, a izbucnit conflictul deschis între adepții dictatorului militar Ion Antonescu și legionari. În aceste condiții, legionarii au trecut la masacre. Au jefuit și incendiat casele evreilor. Au devastat și incendiat sinagogi.

În Templul Coral, au oprit rugăciunea, i-au tâlhărit și ucis pe evreii care se găseau în templu, apoi au dat foc lăcașului de cult. În alte sinagogi au fost distruse documente și obiecte vechi de sute de ani, cu o mare valoare istorică. I-au ridicat pe evrei, i-au umilit, i-au torturat în clădiri precum Prefectura Poliției, sediul central legionar de pe strada Roma sau în sediul legionar de pe strada Călărași.

În Pădurea Jilava, legionarii au executat în stil mafiot 90 de persoane. Un episod cumplit a fost masacrul de la Abator: 15 persoane au fost omorâte. Legionarii au profanat trupurile celor uciși. Unii au fost atârnați în cârligele pentru vite, iar pe cadavre legionarii au scris ”cușer”. În total, în Pogromul de la București au murit între 120 și 140 de persoane.

Pagina de istorie: Principesa Ileana, ultimul copil al Reginei Maria

În 21 ianuarie 1991, în Statele Unite ale Americii, se stingea din viață ultimul copil al Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria. Principesa Ileana a avut norocul să vadă căderea comunismului și să revină în țara pe care a iubit-o cu toată ființa sa. În ultimii ani de viață, ea s-a călugărit, cu numele de Maica Alexandra și a întemeiat o mănăstire ortodoxă românească dincolo de Oceanul Atlantic, scrie RFI în Pagina de istorie.

Principesa Ileana a României a venit pe lume la București, în anul 1909. Ea a fost fiica cea mai mică a Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. Perechea regală a avut și alții copii: pe viitorul Rege Carol al II-lea, pe viitorul regent Nicolae, pe Maria, cea care avea să ajungă Regină a Iugoslaviei, pe Elisabeta, cea care avea să devină Regină a Greciei, dar și pe Principele Mircea, mort la o vârstă fragedă din cauza tifosului.

Copilăria Ilenei a fost marcată de evenimente tragice: moartea fratelui său, Primul Război Mondial și refugiul Familiei Regale la Iași. Chiar dacă nu avea nici măcar 10 ani împliniți, Principesa Ileana a României și-a însoțit mama, pe Regina Maria, în vizitele în spitalele ticsite de răniți și de bolnavi contagioși. A străbătut satele României în toți acei ani în care omenirea era încleștată în cel mai nimicitor război de până atunci.

Principesa Ileana, cercetașă

După război, Principesa Ileana a României a studiat la Colegiul Heathfield-Ascot din Marea Britanie. Revenită în țară, Domnița Ileana, cum o alintau românii, s-a implicat în mișcarea cercetășească. Pasionată de marină, a obținut brevetul de căpitan de cursă lungă. Era singura româncă cu această calificare. De asemenea, a urmat cursurile Școlii de Educație Fizică din București. A însoțit-o pe Regina Maria în vizita sa din Statele Unite ale Americii, precum și în Spania.

În vara anului 1930, în Spania, l-a cunoscut pe Arhiducele Anton de Habsburg. S-a îndrăgostit rapid de el. Cei doi tineri s-au reîntâlnit în 1931, la Paris. În primăvara lui 1931, cu consimțământul Regelui Carol al II-lea, Șeful Casei Regale, Principesa Ileana a anunțat că se căsătorește cu Arhiducele Anton de Habsburg. Tatăl acestuia era membru al Familiei Imperiale a Austriei, iar mama sa era Infantă a Spaniei. Căsătoria lor a avut loc la Castelul Pelișor, în iulie 1931.

Toată viața sa, Principesa Ileana a rămas apropiată de Regina Maria, care i-a lăsat moștenire Castelul Bran. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, tânăra familie a locuit deopotrivă în Austria și în România, unde Principesa Ileana s-a implicat în numeroase acte de caritate. Din 1944, ea a revenit la Castelul Bran, de temea persecuțiilor naziștilor.

Citiți mai multe în Pagina de istorie a RFI.

Pagina de istorie: Au trecut 20 de ani de la moartea lui Ion Rațiu

În 17 ianuarie 2000, se stingea la Londra unul dintre cei mai importanți lideri ai românilor: Ion Rațiu. A fost numit cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut. Ion Rațiu a luptat întreaga sa viață pentru democrație, iar principiile sale pot fi rezumate într-una dintre frazele sale preferate: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine, scrie RFI în Pagina de istorie.

Ion Rațiu s-a născut în data de 6 iunie 1917, la Turda. Era descedentul unei ilustre familii românești, care a fost înnobilată în 1625 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. Din familia Rațiu au făcut parte personalități precum canonicul Mitropoliei de la Blaj, Vasile Rațiu, ori președintele Partidului Național Român, dr. Ioan Rațiu, care a fost liderul generației memorandiștilor.

Tatăl lui Ion Rațiu, Augustin, a fost primarul orașului Turda, iar mama sa era nepoata lui Ion Codru-Drăgușanu. Familia Rațiu se înrudea, direct sau prin alianță, cu personalități precum Simion Bărnuțiu, Iuliu Coroianu sau Iuliu Maniu. Educația primită acasă i-a format decisiv personalitatea lui Ion Rațiu, care a privit ca pe o datorie a vieții sale angajamentul democratic și lupta pentru drepturile celor supuși capriciilor unor tirani.

Primul exil

Ion Rațiu a plecat din țară în anul 1940, pentru că fusese numit funcționar în cadrul Legației României la Londra, condusă de unchiul său, diplomatul Viorel Tilea. Însă, în același an, după instaurarea unui regim totalitar de extrema dreaptă, condus de Ion Antonescu în alianță cu legionarii, Ion Rațiu și-a dat demisia și a participat la constituirea unui Comitet Național Român, care milita pentru revenirea României în alianță cu democrațiile occidentale.

Ion Rațiu s-a opus dictaturii de extrema dreaptă în timpul războiului. După război, dorea să revină în țară pentru a ajuta la democratizarea României și, de asemenea, dorea să candideze la alegerile din 1946 din partea PNȚ. A rămas însă în Marea Britanie la cererea lui Iuliu Maniu.

Al doilea exil

Atunci a început cel de-al doilea exil al său, cauzat de opoziția față de comunism. În calitate de jurnalist la BBC sau alte agenții internaționale de presă, în calitate de fondator al unor publicații precum Free Romanian Press sau Românul Liber și în calitate de membru al unor organizații precum Amnesty International, Ion Rațiu a militat constant pentru restabilirea democrației în România.

În Anglia, norocul i-a surâs și a reușit să își creeze o avere care l-a scutit de grijile materiale. În anii 1980, Ion Rațiu a devenit liderul de necontestat al exilului democratic românesc. Cu aprobarea Regelui Mihai I al României, în 1984, el a fondat Uniunea Mondială a Românilor Liberi.

Ion Rațiu era printre puținii care aveau energia și resursele materiale pentru a străbate globul pământesc pentru a vorbi despre românii supuși unui brutal regim de teroare. A contribuit la schimbarea atitudinii cancelariilor occidentale față de dictatorul Nicolae Ceaușescu.

În decembrie 1990, el a reușit să se întoarcă în țară. A participat activ la reconstrucția PNȚCD și a devenit deputat. A candidat pentru funcția de președinte al României, în 1990. Nu a câștigat acea bătălie electorală, însă a devenit rapid unul dintre cei mai cunoscuți oameni politici români. Testamentul său politic, cum spunea el, ”lăsământul” lui Ion Rațiu cuprindea trei lucruri importante: intrarea României în Uniunea Europeană, aderarea la NATO și restaurarea monarhiei. Două dintre acestea au devenit realitate.

Pagina de istorie: Jan Palach, studentul care și-a transformat moartea în protest antisovietic

În 16 ianuarie 1969, Praga era șocată de gestul radical al unui student de 20 de ani. Jan Palach și-a dat foc în Piața Wenceslas pentru a protesta împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia. Gestul său a trezit din apatie oamenii, care fuseseră demoralizați de suprimarea Primăverii de la Praga. Jan Palach este considerat un martir pentru libertate și un erou național, scrie RFI în Pagina de istorie.

În anul 1968, Cehoslovacia era scena unor reforme care puneau sub semnul întrebării rigiditatea sistemului comunist. Reformele erau promovate de Alexander Dubcek, un politician care surprindea prin ideile sale liberale. Atunci când Alexander Dubcek a pus sub semnul întrebării rolul conducător al Partidului Comunist, sovieticii au decis să intervină.

În august 1968, armata sovietică, precum și cele ale sateliților URSS, au invadat Cehoslovacia, pentru a pune capăt Primăverii de la Praga. Singura țară din alianța dominată de URSS, numită Tratatul de la Varșovia, care s-a opus invaziei a fost România.

Gest radical

Tancurile sovietice au strivit sub șenilele lor speranțele cehilor și slovacilor în democratizarea țării lor. Oprirea reformelor și instaurarea unui comunism rigid și dogmatic au dus la demoralizarea cetățenilor Cehoslovaciei. În acest context, în ianuarie 1969, un tânăr de 20 de ani, care studia istoria și economia politică la Univeristatea Carolină din Praga a decis să facă un gest radical.

În 16 ianuarie, studentul Jan Palach a mers în Piața Wenceslas și și-a dat foc în semn de protest față de invazia sovietică. Anterior, el trimisese o scrisoare mai multor personalități publice, prin care afirma că reprezintă o organizație clandestină de rezistență, formată din oameni dispuși să se autoincendieze până când cererile lor vor fi ascultate. Aceste cereri vizau, printre altele, abolirea cenzurii și oprirea distribuirii ziarului Zpravy, tipărit de forțele de ocupație.

Comuniștii au încercat să prezinte gestul lui Jan Palach drept o decizie a unui nebun. Însă, atunci când Jan Palach a murit, în 19 ianuarie, vestea a zguduit sufletele locuitorilor Pragăi. Funeraliile lui Jan Palach s-au transformat într-un protest masiv împotriva ocupației sovietice. În 25 februarie, un alt student și-a dat foc în Piața Wenceslas, iar în 4 aprilie, un al treilea tânăr s-a autoincendiat la Praga.

Pagina de istorie: Cum a căzut monarhia în Iran

Protestele violente din Iran readuc în atenție evenimentele petrecute acum 41 ani. În ianuarie 1979, Mohammad Reza Pahlavi, cel care purta titlul de Rege al Regilor, era măcinat de boală și lipsit de voința de a se opune insurecției radicalilor islamiști, conduși de ayatollah-ul Khomeini. Șahinșahul Iranului era obligat să plece în exil, în lacrimile soldaților din Armata Imperială Iraniană, scrie RFI în Pagina de istorie.

Mulți dintre iranieni regretă zilele în care Iranul era condus de Mohammad Reza Pahlavi. Pentru ei, acele zile sunt sinonime cu bunăstarea și cu liberalizarea unei societăți care a devenit mult mai austeră după instaurarea Republicii Islamice. Figura cea mai cunoscută a acelor zile este cea a șahinșahului Mohammad Reza Pahlavi.

Cine era Mohammad Reza Pahlavi

Născut în 1919, acesta era fiul unui general care comanda trupe de cazaci persani și care a devenit șah al Iranului, numit Reza Pahlavi. Acesta a condus Iranul cu mână de fier, până în septembrie 1941, când a fost detronat în urma unei invazii anglo-sovietice, provocată de simpatia conducătorului iranian pentru Puterile Axei.

Mohammad Reza Pahlavi a urcat pe tron în timpului Celui de-al Doilea Război Mondial, în care țara sa era controlată de Aliați. Tânărul șah, educat în Elveția, a suferit din cauza umilințelor la care era supus de către sovieticii care controlau Iranul.

Mohammad Reza Pahlavi și-a propus să reclădească gloria Iranului, după modelul oferit de generalul Charles de Gaulle, care preluase conducerea Franței. În 1946, șahul Iranului a reușit să recapete controlul asupra provinciei separatiste, Azerbaidjanul iranian, în condițiile în care sovieticii se retrăseseră din țară. El a decis să folosească resursele imense oferite de petrol pentru a moderniza Iranul.

Pentru că nu avea suficientă autoritate, Mohammad Reza Pahlavi a început să se folosească de politicienii din Teheran, pe care îi manevra după bunul său plac. Așa s-a întâmplat în 1953, când a răsturnat un guvern naționalist care devenise prea puternic și care naționalizase companiile petroliere britanice prezente în Iran.

Ce a făcut monarhia pentru Iran

Mohammad Reza Pahlavi s-a folosit de amenințarea sovietică și de expansiunea revoluțiilor comuniste pentru a câștiga sprijinul Occidentului. A investit sume enorme în modernizarea armatei cu tehnologie occidentală, ceea ce a transformat Iranul într-o putere regională majoră.

A industrializat țara, a oferit drept de vot femeilor și acces în administrația publică pentru reprezentanții minorităților religioase. Reformele sale au fost cunoscute sub numele de Revoluția Albă. Iranul, îmbogățit de petrodolari, devenise în măsură să ofere împrumuturi consistente Franței și Marii Britanii, aflate în criză economică.

Occidentalizarea Iranului a stârnit mânia clericilor islamici fundamentaliști. Unul dintre ei, ayatollahul Khomeini, a devenit principalul opozant al șahinșahului. În anii 1970, revoltele islamiste erau tot mai dese. Șahinșahul, diagnosticat cu cancer din 1974, și-a pierdut voința de a mai conduce țara cu mână de fier. În 1979, pe fondul unor revolte tot mai sângeroase, a preferat să plece în exil, unde și-a petrecut ultimele sale luni de viață, în timp ce în Iran era instaurat un regim teocratic tot mai rigid.