Este vorba la acest loc despre Legmann, proprietarul salonului de modă cu acelaşi nume, din Cluj, strada Nicolae Iorga Nr.3, pe care îl credea toată lumea om cinstit şi abia astăzi s-a descoperit că nu era decât un simplu escroc.

 

„Este vorba la acest loc despre Legmann, proprietarul salonului de modă cu acelaşi nume, din Cluj, strada Nicolae Iorga Nr.3, pe care îl credea toată lumea om cinstit şi abia astăzi s-a descoperit că nu era decât un simplu escroc.

Pe când s-au descoperit însă escrocheriile sale, Legmann era de mult plecat peste frontieră în Ungaria, şi bieţii păgubaşi pot fluiera azi a pagubă.

 

Ucenic, calfă, proprietar

Legmann Samu, în etatea de 10 ani a pornit în lume şi după multe colindări zadarnice prin oraşele mari, s-a stabilit la Cluj, unde fu angajat ca ucenic la un croitor.

După ce învăţase cum se calcă pantalonii, cum se prinde acul în mână, cum se coase un petic, cum se curăţă şi se croieşte o haină şi după ce se săturase de belşugul palmelor şi ghionturile stăpânului, în cele din urmă ajunse calfă.

Şi era harnic Legmann, ceea ce atrăsese atenţia stăpânului său care avea o fată potrivită pentru el, şi la etatea de 24 de ani şi-l făcu ginere, înzestrându-şi fata după cum ştiu mai bine.

Astfel, Samuilă Legmann, făcu carieră. Ajunse în scurt timp proprietar. Şi aceasta nu era un lucru de toate zilele.

 

Salonul Legmann numărul I

Tânărul mire, elegant, veşnic bărbierit şi pomăduit, cu zestrea ce o căpătase îşi deschise un atelier de croitorie, un salon de mode pentru dame. Îşi bătu nişte bilete de vizită, îşi cumpără monoclu, comandă stofe fine, îşi angajă câteva calfe, agăţă o tablă deasupra vitrinei prăvăliei cu litere bătătoare la ochi şi în scurtă vreme câştigă multă clientelă, făcând concurenţă straşnică chiar socrului său.

Lucrurile îi mergeau foarte bine, ziulica toată i se perindau prin prăvălie fel şi fel de cucoane zvelte şi frumoase, cărora le măsura grosimea şi lungimea ca să le croiască haine.

 

Proprietarul unei hale de bere şi hotel

Dar, izbucni războiul. Legmann se <<învârti>> şi fu dispensat de armată. Era foarte bogat şi-i părea mic Clujul, de aceea îşi vându tot ce avu şi cu bani grei se mută la Budapesta.

Aici închirie una dintre cele mai luxoase cafenele şi deschise o hală de bere.’

În scurt timp ajunsese în posesia unei averi demne de invidiat, îşi cumpără două automobile şi luă cu chirie un hotel modern în centrul capitalei ungare.

Timp de trei ani averea lui creştea văzând cu ochii. În acest interval, şi-a măritat trei fete dându-le zestre bună, iar după ce a rămas singur cu nevasta, începu să se cam plictisească de aceeaşi viaţă monotonă şi rătăcind adeseori pe la bursă, deveni un pasionat jucător.

Aici îşi pierdu toată averea. Rând pe rând, îşi vându automobilele, juvaericalele, hala de bere, hotelul şi cafeneaua. În anul 1923 trecu apoi frontiera şi ajuns la Cluj calic şi prăpădit, se apucă de vechea sa meserie.

 

Salonul Legmann numărul II

Aici închirie câteva camere în strada Iorga nr.3, cumpără maşini de cusut, angajă patru fete muncitoare şi începu iar la croitul <>.

Zilnic îl puteai vedea în cafeneaua New-York jucând cărţi, ori domino. Când pierdea 5 poli se scula de la masă abătut, făcea complimente partenerilor:

– Mă scuzaţi domnilor, sunt aşteptat acasă, am foarte mult de lucru…Şi pleca distrus, supărat, necăjit.

Avea de lucru? Nu s-ar putea spune. Mai degrabă îmi vine a crede că îi era fixată dinainte suma ce o avea de pierdut. Şi peste aceasta nu putea trece. Era ordinul nevestei.

În realitate, îi mergea foarte prost.

 

Excrocheriile lui Legmann

Văzând bietul croitor că pe cale cinstită nu se mai poate ferici, se apucă de excrocherii şi chiar în stil mare.

El a luat aconturi de la nenumărate familii din Cluj ca să le furnizeze haine şi a luat pe credit stofe şi mătăsuri şi când excrocheriile lui au atins suma de un milion, a băgat banii la buzunar, şi-a scos paşaport şi a <> în Ungaria.

Creditorii lui înghit hapurile în sec şi fac denunţuri zadarnice…

Azi dimineaţă, spunea bărbierul Zpzer din strada Iorga nr.2, unde era abonat şi croitorul:

– A plecat Legmann cu rochiile, domnule redactor!

– Da, da, ce s-or face oare partenerii săi de la cărţi, fără el?

– Asta, ca asta, dar mă mir cum a putut primi paşaportul, când avea de plătit fiscului un impozit de 30.000 lei…Iar eu biet muncitor, sunt ameninţat cu lichidarea mobilei, dacă întârzii numai 24 de ore, peste termenul fixat de agentul financiar…”.

[„Biruinţa”, Anul II, nr.348, Cluj, 20 februarie 1927].