„Zilele acestea a fost internat în clinica de boli nervoase din orașul nostru, țăranul Oros Pavel, dintr-o comună din jurul Clujului, care a înnebunit în seara zilei de 8 februarie, în timp ce petrecea la priveghiul unui văr al său, anume Clement a lui Bărzuc. Datorită faptului că numitul țăran prezintă un fel cu totul deosebit de scrintire, păstrându-și întru totul facultățile mintale și totuși obsedat veșnic de o idee fixă, medicilor psihiatri le dă multă bătaie de cap. Pentru a se putea studia acest caz, atât de rar în analele medicinei, a fost delegat un medic ca să cerceteze toate împrejurările premergătoare ivirii nebuniei. Iată întâmplarea.
Mânie de veri
Între Pavel Oros și Clement a lui Bărzuc stăruia de mulți ani o mânie din cauza unor mejdii de loc. Nu s-au dat, e drept, pe mâna judecătoriei, dar ura mocnea adânc în ei. Neamurile au încercat să-i împace într-un fel ori altul, deși se știa de partea căruia trage cumpăna adevărului.
Singur Ion Pădure, zis Ciobi, starostele vorbelor de șagă a satului, îi mai înfrunta pe câte unul:
- Mă Pavele, împacă-te cu Clement, că nu stă bine.
- Eu? Dar n-am nimic cu el!
Acum că bătrânul Clement se duse în lumea drepților, Pavel Oros se gândi că nu-i creștinește, ca în fața mormântului să nu se ducă să-și vadă vărul și să-i ceară iertare, că așa-i în lumea asta, greșim cu toții.
În priveghiu: despre politică și despre viața de veci
După obiceiul creștinesc cumpără o lumânare și, în ultima seară a vremelnicei scurgeri din lume a lui Clement a lui Bărzuc, se duse în priveghiu.
Pavel Oros nu se schimbase. Pe buzele reci stăruia parcă un zâmbet uitat: zâmbet de moșneag a cărui suflet s-a dus așa ușor, pe aripa unui fulg, să dea socoteală Județului celui de Sus.
- Măi, măi, cei și omul!
- D-apoi Dumnezeu să-l odihnească…
Și fiecare zdrobea între gene lacrima regretului: murise un suflet bun. Dar în priveghiurile acestea de la țară, după ce se epuizează toate subiectele cu fragmente din viața celui mort, după ce se vorbește mult despre această viață de veci, adesea se înșiră grijile laice de mâine, dacă nu se face chiar politică! Așa e țăranul nostru: primește senin în față toate loviturile.
Invierea mortului…
Singur Pavel Oros era absent la tot ceea ce se discuta, cu toate că șagalnicul Ciobi era lângă el.
- Nu fi supărat Pavele, că poate Clement ți-o iertat. Cine știe, poate când îi pleca o să te oprească: e doară ultima seară de pe pământ a lui.
- Mă Ciobi, tăt în șagă grăești tu…
Din o vorbă în alta, s-a ajuns la alte lucruri, străine de mort. Într-un târziu, Pavel Oros se gândi să plece. Mai aruncă o privire plină de pocăință către vărul său Clement, se ridică de pe laviță, își făcu semnul crucii și păși ca mânat de o veste rea spre ușă. Nu făcu nici doi pași, când, îngrozit, în văzul tuturor celor din casă înlemniți și ei, mortul se înturnă pe o dungă, gata să cadă, iar Pavel Oros, se simți ținut cu tărie locului.
Toți cei din casă înmărmuriseră într-o tăcere înspăimântătoare, urmată după câteva minute de un răcnet teribil.
Răcnea Pavel Oros:
- Iartă-mă Clemente!
Ciobi
Târziu, după ce se dezmeticiră cei din casă, după ce Pavel Oros leșinat de spaimă, zăcea pe podea, aflară cu toții adevărul.
Ciobi, pentru a face <<figura>> lui Oros, în vreme ce toți cei din casă vorbeau, iar el era absent, trecu o sfoară pe după umărul mortului, iar celălalt capăt îl legă pe panta hainei acestuia. În felul acesta se produse <<învierea mortului>>.
Pavel Oros, internat în clinica de nebuni, trăiește sun sbuciurile teribile ale <<învierii>> vărului său. Singura vorbă ce o spune e:
- Iartă-mă Clemente!”.
[„Națiunea Română”, Anul XI, nr. 52, Cluj, 6 martie 1937].