Indecența credinței

De Andrei Cosmovici

Recent, într-un dialog pe internet, mi-a fost recomandată următoarea idee: ”Poți să fii religios și să o ții pentru tine”. O sugestie mai directă mi-a adus o perspectivă inedită asupra gravității inserării credinței în spațiul public: ”Pur si simplu consider “credința” o problemă cât se poate de personală și intimă – iar exprimarea ei incontinuu în spațiul public o consider la fel de indecentă cum ar fi postarea unor fotografii cu părțile intime la vedere!” (ghilimelele aplicate cuvântului ”credință” aparțin interlocutorului meu).Da, credința este personală și intimă, dar cum poți separa credința unui om de omul însuși? Sau, care ar fi motivul întemeiat pentru care cineva ar fi îndreptățit să pretindă acest lucru?

În sensul larg al cuvântului, credința reprezintă o raportare la lume. Credința religioasă este doar una din formele de raportare la lume, ea modelând viața noastră în cel mai mic detaliu, fiind suportul faptelor și cuvintelor noastre. Credința nu este localizată undeva separat de om, ca să poată fi asimilată unui accesoriu textil, potrivit în dormitor, dar nepotrivit pe stradă. Credința omului există odată cu acesta, sau nu există deloc.

În consecință, este cel puțin lipsit de respect să creezi o ierarhie a dezirabilității uneia sau alteia dintre credințe în spațiul public, atâta timp cât fiecare dintre noi are o anumită credință (religioasă ori de altă natură), iar manifestarea propriei credințe nu-i aduce atingere celui de lângă mine. Credința fiind una cu omul care o trăiește, pretenția separării credinței de omul care o manifestă echivalează cu o recomandare discretă de dispariție a acestuia din spațiul public.

Printre rânduri, mai putem citi două aspecte, pornind de la reacțiile interlocutorilor mei.
Unu: este foarte posibil să fi descoperit, în intersectările pe care le-au avut cu persoane care se declarau credincioase, o discordanță între vorbe și fapte, între preceptele credinței îmbrățișate și viața care întârzie să aplice acele precepte. Aici da, putem primi aceste observații ca pe o critică constructivă, ca pe un semnal corect de alarmă, tradus astfel: atenție, nu se vede și nu se simte că vă trăiți într-adevăr credința, discreditând-o astfel în ochii celor deschiși să o cunoască.
Doi: din diverse motive, care țin probabil de o privire superficială sau de anumite experiențe dureroase, subiectul ”religie” este catalogat aprioric, spațiul de manevră pentru nuanțe fiind în mod conștient și sistematic blocat oricăror evoluții. În acest fel, oricând vine vorba de religie, oricând o persoană însuflețită de credință ia o poziție, această poziție este catalogată fără drept de apel, dialogul fiind imposibil.

Întâlnirea suflet la suflet dintre oameni este dificilă. Consecvența și convingerea căutării dincolo de aparențe, în respect reciproc, ne poate aduce bucurie. Miza vieții împreună a oamenilor ar trebui să fie bucuria întâlnirii, nu suspiciunea și excluderea.

Related posts

Leave a Comment