„Ofițerul stării civile din Londra care împreunează zilnic soartea atâtor oameni fericiți, fiind martor la multe scene de dragoste și gingășie, a avut zilele trecute și contrarul de văzut.
O mireasă, dimpreună cu toți nuntașii, așteptau deja de-o jumătate de ceas să vie mirele. Mireasa nu-și mai putu stăpâni furia. Când, în fine, vinovatul sosi, aleasa inimei sale îi făcu o primire ca la ușa cortului fără a se sinchisi măcar de lumea dimprejur.
Nepunctuosul mire tăcu, neputând să aducă nici o scuză serioasă care să împace pe revoltata sa logodnică.
După ce furtuna s-a mai potolit, intrară în birou pentru a semna contractul de căsătorie. Aici altă piedecă. O pereche de logodnici le luaseră pe dinainte încă pe când se certau și-acuma trebuiră să aștepte până s-o face unirea acelora.
Dar, alt bucluc acum. Mirele nu-și găsea inelul de logodnă. Sărmanul devenise atât de nervos în urma pacostei ce-o avusese cu întârzierea încât nu observă deloc mănușa sub care zăcea ascuns inelul. La găsit în urmă, slavă Domnului.
Acum trebuia iscălit contractul. Repede luă condeiul bietul mire și cu un curaj de admirat își hotărî soarta punându-și numele pe document. Veni apoi la rând gingașa lui mireasă. C-o mișcare bruscă, ființa lui adorată îi aruncă din mână peana poruncindu-i totodată să părăsească odaia deoarece în prezența lui n-are poftă să iscălească acea hârtie care pecetluiește pe vecii vecilor destinul ei.
Drăgălașa Mis a crezut probabil că răbdarea, chiar a unui mire îndrăgostit nu-și are și ea marginele ei. Drept răspuns la ultima ei poruncă, bărbatul se pregăti să plece din odaie. A și plecat dându-i să înțeleagă că nu trebuie să se mai ostenească a iscăli nici un contract. Cu fruntea ridicată, mândră și acum, părăsi mireasa edificiul ieșind prin poarta principală, în vreme î ce fostul mire afară-n liber strecurându-se printr-o ușă laterală. Întârzierea de douăzeci de minute provocase acea catastrofă, care pentru el, de data aceasta, însemna noroc”. [„Patria”, Cluj, 21 mai 1922].
