În Marea Britanie și Irlanda, o “casă de lucru” era o instituție care oferea cazare și locuri de muncă celor care nu se puteau întreține. În Scoția, acestea au fost numite case pentru săraci. Termenul „casa de lucru” a fost consemnat pentru prima dată în 1631 într-un raport al primarului din Abingdon.
Statutul de la Cambridge din 1388 a încercat să abordeze deficitul de forță de muncă după epidemia “Moartea Neagră” prin stabilirea salariilor și restrângerea mobilității muncitorilor, prevenind astfel inflația salarială. A marcat o schimbare către responsabilitatea statului pentru ajutorarea săracilor, spre deosebire de dependența pe care o aveau față de mila locuitorilor. În această perioadă s-a făcut distincția între șomerii care doreau să muncească și cei care refuzau.
Legea pentru săraci din 1575 a propus săracilor apți de muncă să lucreze pentru asistență, punând bazele caselor de muncă ulterioare. Legea pentru săraci din 1601 a făcut parohiile responsabile pentru sprijinirea persoanelor în vârstă, infirmi și săraci, introducând ajutor în aer liber finanțat din taxele locale și subliniind deasemenea și pedeapsa pentru lenevie.
Sistemul caselor de muncă a apărut în secolul al XVII-lea pentru a reduce costurile parohiale pentru asistența săracilor. Până în 1776, în Anglia și Țara Galilor existau peste 1.800 de case parohiale, cu o capacitate de peste 90.000 de oameni. Legea caselor de muncă din 1723 le-a cerut celor săraci care căutau ajutor, să intre în casele de lucru și să presteze munca, descurajând vagabondajul.
Legea pentru ajutorarea săracilor din 1782, propusă de Thomas Gilbert, a permis parohiilor să formeze sindicate pentru împărțirea costurilor și construcția caselor de muncă mai mari pentru bătrâni și infirmi, în timp ce persoanele apte de muncă au primit ajutor afară sau locuri de muncă în apropiere.
Noile case de muncă funcționau după reguli mai stricte
Deși s-au format puține sindicate parohiale, sistemul “Speenhamland” a apărut mai târziu pentru suplimentarea salariilor inadecvate. Măsurile de reducere a costurilor de către parohii au dus uneori la cazuri extreme, cum ar fi vânzarea unei femei și a copilului ei la piață în 1814 pentru ca soțul să evite răspunderea financiară de întreținere a acestora.
Comisarii noilor legi au criticat casele de muncă dinainte de 1835 deoarece le-au considerat locuri care favorizează lenevia și viciul, nereușind să-i reabiliteze pe săraci. În urma reformelor, multe case noi de muncă, numite „bastilele săracilor”, au fost construite cu o segregare strictă în patru grupuri: bătrâni și invalizi, copii, bărbați apți de muncă și femei.
Proiectele arhitectului Sampson Kempthorne, asemănătoare unui panoptic, prezentau structuri radiale sau structuri octogonale cu curți de exerciții, menite să faciliteze tratamentul și să prevină îmbolnăvirea.
Criticii, inclusiv Richard Oastler, au etichetat aceste instituții drept „închisori pentru săraci”, în timp ce Augustus Pugin a condamnat proiectele ca fiind emblematice ale decăderii morale. Astfel de structuri simbolizau o abordare mai strictă a managementului sărăciei în conformitate cu Noua Lege a Săracilor.
Centrele de muncă pentru săraci au fost desființate în 1930
Fiecare uniune locală responsabilă cu persoanele defavorizate avea angajați unul sau mai mulți ofițeri de ajutor, a căror sarcină era să îi viziteze pe cei care solicitau asistență și să evalueze, ce ajutor ar fi trebuit să li se acorde dacă era cazul. Orice solicitant care avea nevoie de asistență imediată putea primi o notă de admitere directă la locul de muncă în aceste clădiri.
Alternativ, li se putea oferi bani sau bunuri necesare pentru a fi asigurați până la următoarea întâlnire a tutorilor, care ar decide cu privire la nivelul adecvat de sprijin și dacă solicitanții ar trebui sau nu să fie repartizați la locul de muncă.
Pe măsură ce secolul al XIX-lea s-a încheiat, casele de muncă au devenit din ce în ce mai mult refugii pentru bătrâni, infirmi și bolnavi, mai degrabă decât centre pentru săracii apți de muncă, iar în 1929 a fost adoptată o legislație care să permită autorităților locale să preia infirmeriile de la casele de muncă, ca spitale municipale.
Deși centrele de lucru au fost desființate oficial prin aceeași legislație în 1930, multe au continuat sub noua lor denumire de Instituții de Asistență Publică sub controlul autorităților locale. Abia după introducerea Legii de Asistență Națională din 1948, au dispărut în cele din urmă ultimele vestigii ale Legii pentru săraci, iar odată cu ele și casele de muncă.
Foto: Camera de lucru dintr-o Casă de muncă din Londra, 1808.
CITEȘTE ȘI:
Centrele de detenție pentru reeducarea tinerilor în Anglia victoriană
Mirosul pestilențial care a sufocat Londra în 1858
