Asaltul fortăreței evreiești Masada din anii 72-73 e.n.

Asediul lui Masada a fost unul dintre evenimentele finale din Primul Război evreo-roman, care a avut loc între anii 72 și 73 e.n. pe un vârf de deal (și în jurul lui) din Israelul actual. Asediul este cunoscut istoriei printr-o singură sursă, Flavius ​​Josephus, un lider rebel evreu capturat de romani, și care a devenit istoric al Romei. Potrivit lui Josephus, asediul îndelungat a trupelelor Imperiului Roman a dus la sinuciderea în masă a rebelilor Sicarii și a familiilor evreiești rezidente din cetatea Masada.

Masada a fost descrisă ca „un munte în formă de pastilă” care este „înalt, izolat și inexpugnabil din toate punctele de vedere”. Din punct de vedere istoric, la cetate se putea ajunge doar printr-o singură cale, care era prea îngustă pentru ca doi oameni să treacă unul lângă altul pe acolo. Această cale a fost numită „Șarpele” pentru felul în care se răsucește și merge în zig-zag până la vârf. Masada a fost numit locul în care s-a odihnit David după ce a fugit de socrul său, regele Saul.

Flavius ​​Josephus, un evreu născut și crescut în Ierusalim, este singurul istoric care a oferit o relatare detaliată a Primului Război evreo-roman și singura persoană care a consemnat ceea ce s-a întâmplat la Masada. După ce a fost capturat în timpul Asediului lui Yodfat și apoi eliberat de Vespasian, Josephus a făcut o cronică a campaniei romane. Josephus și-a bazat probabil narațiunea pe comentariile din teren ale comandanților romani.

Masada a fost fortificată de Irod cel Mare

Potrivit lui Josephus, Masada a fost construită pentru prima dată de hasmoneeni. Între 37 și 31 î.e.n. Irod cel Mare a fortificat-o ca un refugiu pentru el însuși în cazul unei revolte. În anul 66 e.n., la începutul Primului Război evreo-roman, un grup de extremiști evrei numiți Sicarii a depășit garnizoana romană din Masada și s-a stabilit acolo.

Sicarii au fost sub comandaa lui Eleazar ben Ya’ir și, în 70 e.n., li s-au alăturat și alți Sicarii și familiile lor expulzate din Ierusalim de populația evreiască cu care Sicarii erau în conflict. La scurt timp după aceea, în urma asediului roman al Ierusalimului și a distrugerii ulterioare a celui de-al Doilea Templu, membrii suplimentari ai sicariilor și multe familii de evrei au fugit din Ierusalim și s-au stabilit pe vârful muntelui.

Sicarii au folosit muntele ca refugiu și bază pentru raiduri în zona rurală din jur. Conform interpretărilor moderne ale lui Josephus, Sicarii erau un grup extremist dispărut al zeloților și le erau dușmani atât romanilor, cât și altor grupuri evreiești. Zeloții, spre deosebire de sicarii, au fost cei care au purtat povara principală a rebeliunii, fiindcă s-au opus stăpânirii romane în Iudeea.

Potrivit lui Josephus, de Paște, Sicarii au atacat Ein Gedi, o așezare evreiască din apropiere, și au ucis 700 dintre locuitorii săi. Arheologia indică faptul că sicarii au modificat unele dintre structurile pe care le-au găsit la Masada; acestea includ o clădire care a fost modificată pentru a funcționa ca sinagogă (e posibil totuși să fi fost de fapt o sinagogă de la început), deși nu conținea bănci asemănătoare cu cele găsite în alte sinagogi timpurii.

Lucius Flavius ​​Silva a comandat armata romană care a asediat Masada

În anul 72 e.n., guvernatorul roman al Iudeii, Lucius Flavius ​​Silva, a condus legiunea romană X Fretensis, care avea unități auxiliare și prizonieri de război evrei și însuma aproximativ 15.000 de bărbați și femei (dintre care se estimează că între 8.000 și 9.000 erau soldați.

Pentru a asedia cei 960 de oameni din Masada, Legiunea romană a înconjurat Masada și a construit un zid de circumvalare, înainte de a începe construcția unei rampe de asediu pe fața de vest a platoului, practic au mutat mii de tone de pietre și pământ bătut până la finalizarea planului. Josephus nu consemnează nicio încercare a Sicariilor de a contraataca asediatorii în timpul acestui proces, o diferență semnificativă față de relatările sale despre alte asedii ale revoltei.

Rampa a fost finalizată în primăvara anului 73, după probabil două-trei luni de asediu. Un turn de asediu uriaș cu un berbec a fost construit și mutat laborios pe rampa finalizată, în timp ce romanii au atacat zidul, în timp ce lansau „o salvă de făclii aprinse împotriva unui zid de lemn”, care a cedat ușor iar romanii în cele din urmă au spart zidul cetății la 16 aprilie 73 e.n.

Când romanii au intrat în cetate, au găsit-o lipsită de viață, rebelii evrei au incendiat toate clădirile, înafară de depozitele de alimente și s-au ucis unul pe altul, declarând: „o moarte glorioasă… preferabilă unei vieți de infamie”.

Unii istorici nu sunt de acord cu relatările lui Josephus

Potrivit lui Shaye Cohen, arheologia arată că relatarea lui Josephus este „incompletă și inexactă” și contrazisă de „scheletele din peșteră și numeroasele incendii separate”. Cohen speculează că „unii evrei s-au sinucis, unii s-au luptat până la moarte, iar alții au încercat să se ascundă și să evadeze.

Romanii nu aveau chef să ia prizonieri și i-au masacrat pe toți cei pe care i-au găsit.  Potrivit lui Kenneth Atkinson, nu există „dovezi arheologice că apărătorii cetății Masada s-au sinucis în masă”. Potrivit arheologului Eric H. Cline, narațiunea lui Josephus este imposibilă pentru că romanii și-ar fi fructificat imediat avantajul, fără să lăsa timp pentru discursul lui Eleazar sau pentru sinuciderile în masă. În schimb, Cline propune că apărătorii au fost masacrați de romani.

sursă fotografie: Andrew Shiva / Wikipedia

CITEȘTE ȘI:

Marele incendiu al Romei din anul 64 e.n.

Cruciada “copiilor” de la 1212