de Cornel Jurju
Cum s-ar spune nu vreau să mă îmbăt cu apă rece şi nici să recurg la prea multă poliloghie. Mă limitez să povestesc, deşi nu-s un bun povestitor, două întâmplări la care am participat şi care mi se par grăitoare.
Prima dintre ele s-a petrecut la Cluj. Cred că era 22 martie 2015. Principesa moştenitoare Margareta şi principele Radu primiseră titlurile de “cetăţeni de onoare” ai judeţului Cluj. În cinstea Alteţelor Lor, Consiliul Judeţean organiza un spectacol la Colegiul Academic susţinut de orchestra Filarmonicii Transilvania (Cluj) şi de Corala Regală Transilvană.
Interes mare, public numeros, sala Auditorium Maximum ocupată până la refuz de circa 900 de spectatori. Pentru că se apropia ziua de naştere a principesei Margareta, artiştii pregătiseră la finalul spectacolului o surpriză muzicală. Îi cântau principesei “La mulţi ani!”. Într-un fel, abia acesta devenea momentul central al serii. De la primele note, publicul părea să uite de scenă, întorcându-se spre loja oficială de la balcon, unde se găsea principesa moştenitoare.
Au urmat minute multe de aplauze frenetice. În sfârşit, şi nu cred că mă trădează memoria, după ce lăsase impresia că doreşte să se retragă, principesa Margareta revenea în sală pentru că aplauzele publicului nu conteneau. Fiind de faţă, scena mi s-a părut uluitoare, oricum nemaiîntâlnită de mine, motiv pentru care, între timp, am şi împărtăşit-o multora dintre cunoscuţii mei.
Anii au trecut şi rămâneam cumva la concluzia că secvenţa consumată în auditorium-ul clujean fusese conjuncturală, că intervenise într-un context anume, că, prin urmare, era irepetabilă. Fapte recente m-au lămurit că greşisem.
Acum o săptămână (sâmbătă, 18 ianuarie), Margareta a României sărbătorea trei decenii de la prima sosire în România. Împrejurarea, îmi stârnea sentimente contradictorii. Mă ducea gândul către fluviile de români care, de aceleaşi trei decenii, se revarsă tot mai învolburat şi deprimant peste hotarele României.
Dar îmi aduceam aminte şi că, mai ales la începutul anilor ’90, existaseră, ca un fel de compensaţie anticipată, şi câteva importante întoarceri/veniri în ţară. Printre acestea se numărase şi principesa Margareta, fiica cea mare a regelui Mihai.
Mă mai gândeam, privind spre semnificaţia sărbătorii, că în aceşti treizeci de ani, Majestatea Sa Margareta şi-a onorat ţara, descoperită atât de târziu, într-un mod admirabil. Mai ales a reuşit, ca în ambianţa unei republici ostile şi ticăloşite, să recompună, atât cât a fost posibil, rolul regalităţii pe câteva direcţii fundamentale pentru o naţiune care ar vrea să-şi regăsească demnitatea şi rădăcinile: filantropie, mecenat cultural, susţinerea şi promovarea interesului/prestigiului identitar românesc în interiorul şi exteriorul ţării.
Ademenit de asemenea reflecţii, în acea seară de sâmbătă mă îndreptam, împreună de soţia mea, spre clădirea Ateneului Român din Bucureşti. Urma să particip la un concert de gală prin care se marca împlinirea a treizeci de ani de când principesa Margareta venise pentru prima dată în România.
Găzduit în “sanctuarul” sufletului şi al spiritualităţii româneşti, spectacolul jubiliar a întrunit atuurile unui eveniment de excepţie: muzicieni de top cu prestaţii artistice pe măsură, public de bună calitate, cald şi numeros (aproximativ 800 de persoane). Dar ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost o nouă reprezentaţie de afecţiune pe care lumea strânsă la Ateneul Român, totuşi eterogenă şi cu evidente trăsături elitiste, o oferea Majestăţii Sale. Concertul se deschidea cu interpretarea de excepţie a Imnului Regal din Poema Română de George Enescu.
La fel ca în urmă cu 5 ani la Cluj, publicul, părând că se transformă într-un trup unic, s-a ridicat în picioare, întorcându-se, printr-o mişcare instinctuală şi solemnă, către Margareta a României. Câteva minute mai târziu, când pe scenă se lăsa liniştea, sub fascinanta/hipnotizanta cupolă a Ateneului, trosneau aplauzele entuziaste, generoase, prelungi, străfulgerate de strigătul sugestiv dar şi reconfortant “Trăiască Regina!”. Se crea acel tip de atmosferă capabilă să-ţi producă o trăire emoţional-euforică cu totul specială care îţi amprentează ireversibil şi deopotrivă plăcut memoria afectivă. Cum s-ar spune, dintr-o asemenea împrejurare ai toate şansele să te alegi cu o preţioasă şi memorabilă “achiziţie” sufletească, numai bună de povestit nepoţilor.
Unii, mai răutăcioşi sau poate numai “gică contra”, vor spune că nu-i mare lucru, că nu-i sociologie, că nu-i ştiinţă. O fi având dreptatea lor… Numai că secvenţele acestea de emoţie şi afecţiune autentică sunt impresionante, rarisime şi ar merita să nu fie ignorate. Cu certitudine sunt foarte greu de întâlnit şi exersat în preajma vreunui politician sau a unui şef de instituţie românească. Iar faptul acesta arată că Margareta a României – care nu dispune de pârghii politice, instituţionale, administrative sau de bani electorali – se bucură de încredere, de preţuire, de susţinere veritabile măcar în sectorul elitist românesc, adesea hotărâtor în mecanismul de funcţionare al unei societăţi. Şi, ca să-l parafrazez pe un prestigios profesor de la universitatea din Cluj, manifestările acestea de sensibilitate/sinergie colectivă mai confirmă o realitate, atât de neglijată la noi, anume că naţiunea română – după vreo opt decenii de siluire, batjocură, umilire – are o nevoie existenţială vitală să “iubească” şi să fie “iubită”.
Sper ca noblețea casei regale sa se pogoare și asupra poporului roman