Dacă viitoarele calendare ortodoxe l-ar include pe așa-zisul Sfânt Adolf de la Berlin, Purtătorul de Mustăcioară, acest lucru nu ar mai trezi decât o surprindere moderată. Deja, Biserica Ortodoxă Română a girat oficial extremismul de dreapta prin canonizarea a trei legionari notorii: Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloaie. Desigur, există o mare diferență între acțiunea criminală a dementului care a ucis milioane de oameni și cei care au fost apostolii urii ”doar” pe hârtie. Însă, ideologic, ei s-au adăpat din aceeași troacă.
Biserica Ortodoxă Română nu și-a clarificat relația nici cu legionarismul, nici cu comunismul. Nu a existat nici un moment în care această instituție a statului român (pentru că, în regimurile extremiste, mulți dintre ierarhii ortodocși s-au transformat în servitori ai statului, nu ai lui Dumnezeu) să fi reflectat la propriile sale greșeli și să își fi cerut iertare de la victimele ideologiilor extremiste, ideologii pe care le-a promovat.
Biserica Ortodoxă Română putea să îi canonizeze pe unii dintre romii ortodocși, uciși în lagărele morții din Transnistria, înființate de criminalul de război Ion Antonescu și de ciracii săi. În fond, romii ortodocși deportați peste Nistru nu au avut nici o vină în fața legilor oamenilor și nici în fața legilor divine.
Ei au căzut victime ideologiei urii propagate de ”sfinții” Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu sau Dumitru Stăniloaie. La fel cum au căzut victime și alți ortodocși, uciși de camarazii de ideologie a ”sfinților” legionari. Poate că ar fi fost mai potrivită canonizarea unor ortodocși martirizați de legionari, precum I. Gh. Duca sau Virgil Madgearu.
Însă Biserica Ortodoxă Română a eșuat să își clarifice relația contra naturii cu legionarismul. Și a eșuat să facă acest lucru și în privința relației cu comunismul.
După alungarea în exil a Regelui Mihai I, Biserica Ortodoxă Română a fost complicele și principalul beneficiar al acțiunilor regimului bolșevic ateu. Biserica Ortodoxă Română a luat parte cu entuziasm la oribila tentativă de suprimare a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Toți cei 12 episcopi greco-catolici și-au mărturisit credința în temnițele comuniste și în mănăstirile ortodoxe, transformate în cuiburi de securiști, inclusiv prin recrutarea unor călugări turnători. Unii dintre acești călugări cu epoleți au ajuns apoi înalți ierarhi.
Nu au existat scuze din partea Bisericii Ortodoxe Române pentru includerea, într-o casetă separată, în calendarele bisericești a zilelor de naștere ale dictatorilor Nicolae și Elena Ceaușescu. Nu au existat scuze din partea acestei biserici pentru presiunile exercitate de Justinian Marina și de Teoctist Arăpașu asupra episcopilor greco-catolici deținuți în vila patriarhală de la Dragoslavele, pentru a renunța la credința lor și pentru a încheia pactul cu regimul bolșevic la care aderaseră cei mai mulți dintre episcopii și mitropoliții Bisericii Ortodoxe Române.
Mai mult, actul samavolnic din 1948 este și azi motiv de mândrie pentru Biserica Ortodoxă Română. Catedrala Încoronării, înălțată la Alba Iulia pentru Regii României, este pângărită de o plăcuță infamă care menționează triumfal mârșăvia din 1 decembrie 1948, când câteva zeci de preoți greco-catolici au trecut la Biserica Ortodoxă Română, în condițiile în care absolut toți episcopii uniți, împreună cu sute de preoți și mii de laici greco-catolici sufereau persecuția comunistă.
În sala de ședințe a sinodului Bisericii Ortodoxe Române din București există o pictură care celebrează această mizerie. Complicitatea este demonstrată inclusiv prin refuzul restituirii bisericilor greco-catolice furate în 1948. Ortodocșii continuă să folosească inclusiv catedralele greco-catolice din Baia Mare și din Gherla, azi, la trei decenii și jumătate de la căderea comunismului.
Desigur, dacă trecerea preoților greco-catolici din 1948 la Biserica Ortodoxă Română ar fi fost făcută din convingere, acest gest ar fi fost strict o chestiune de conștiință personală. Însă documentele din arhivele fostei poliții politice a regimului comunist ne dezvăluie coordonarea care a existat între autoritățile bolșevice și ierarhii bisericii majoritare.
Mai mult, momentul canonizării legionarilor pare să fie o reacție la proclamarea Anului Național Iuliu Hossu. Figura Fericitului Iuliu Hossu este exact opusă legionarismului și comunismului îmbrățișate de ierarhi ortodocși de seamă.
Iuliu Hossu a fost cel ales să vestească mulțimii adunate la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, decizia Unirii Transilvaniei cu Regatul României. Tânărul episcop greco-catolic de Gherla, pe atunci în vârstă de 33 de ani, a fost ales pentru acest gest deoarece el, alături de ceilalți ierarhi greco-catolici, au refuzat să semneze blestemele proferate la adresa Armatei Regale Române care trecea Carpații.
Astfel de denunțuri furioase au fost, în schimb, asumate de ierarhii Bisericii Ortodoxe din Transilvania, care și-au afirmat, în 1916, fidelitatea față de ceea ce ei numeau patria austro-ungară. Astfel de luări de poziție au fost semnate inclusiv de episcopul ortodox de Caransebeș, Miron Cristea, cel care avea să asiste la vestirea Unirii de către Iuliu Hossu.
De asemenea, Iuliu Hossu, care a devenit prieten credincios al Regelui Ferdinand I și al lui Iuliu Maniu, s-a opus oricărei forme de extremism. Este în curs, în Israel, acțiunea de declarare a lui Iuliu Hossu Drept între Popoare pentru a răsplăti curajul cu care a salvat viețile a sute de evrei, ascunși în catedrala episcopală greco-catolică din Cluj, precum și la reședința episcopală de pe Calea Moților nr. 26.
Acești evrei urmau să fie deportați la Auschwitz de către autoritățile maghiare, reînstăpânite în Transilvania de Nord după Arbitrajul/Diktat de la Viena. Gestul lui Iuliu Hossu era făcut în perioada în care Biserica Ortodoxă Română îl binecuvânta pe Ion Antonescu și pretinsa sa cruciadă împotriva bolșevismului, desfășurată braț la braț cu Adolf Hitler.
Tot Iuliu Hossu s-a opus fără rest bolșevismului instaurat în România după 6 martie 1945, în perioada în care ierarhii ortodocși și liderii comuniști pregăteau suprimarea Bisericii Române Unite cu Roma. Iuliu Hossu a refuzat să își trădeze credința, chiar atunci când se afla în zeghe, în închisoarea din Sighetu Marmației, iar Securitatea îi oferea scaunul de mitropolit ortodox al Moldovei. Iuliu Hossu a refuzat cu cuvintele: ”Credința noastră este viața noastră”!
Iuliu Hossu a plătit cu viața fidelitatea față de acest principiu. De aceea, pe bună dreptate, în data de 2 iunie 2019, pe Câmpul Libertății din Blaj, Papa Francisc l-a beatificat, alături de ceilalți șase episcopi morți pentru credință în temnițele comuniste.
Iuliu Hossu a fost închis pentru fidelitatea sa față de Dumnezeu, nu pentru cea față de extremismul de dreapta, de care au dat dovadă noii ”sfinți” ortodocși. Nu a fost eliberat de comuniști și trimis la Paris și la Londra, precum Dumitru Stăniloaie, care, chiar după prăbușirea comunismului, încerca să nege martiriul Bisericii Române Unite cu Roma. În mod cu totul scandalos, legionarul convertit la bolșevism spunea că în închisori ar fi suferit 2-3 episcopi uniți. Astfel, Dumitru Stăniloaie și-a asumat și păcatul minciunii: nu 2-3 episcopi greco-catolici au suferit în temnițele bolșevice, ci toți cei 12 episcopi, împreună cu sute de preoți.
Bineînțeles, vina pentru canonizarea legionarilor nu aparține tuturor ortodocșilor români, ci doar celor care au votat în favoarea ridicării la cinstea altarelor a celor care ar fi trebuit să fie motiv de jenă, nu de mândrie.
Rușine să vă fie! Nevrednici sunt toți cei care au fost complicii extremismelor care au provocat atâta suferință!
CITIȚI ȘI:
