„Cu ocazia raziei de ieri seară, domnul comisar Farago a prins în gara locală o fată tânără, care era îmbrăcată numai în nişte zdrenţe murdare, n-avea nici o legitimaţie asupra ei, dar din trăsăturile feţei sale se putea vedea că este o femeie din familie bună, pe care cine ştie ce necazuri au împins-o să ajungă în această deplorabilă situaţie materială şi morală.
Dusă la comisariatul gării şi dresându-i-se cuvenitul proces verbal, ea declară următoarele:
< Părinţii mei trăiesc acolo de multă vreme, sunt oameni cinstiţi şi au oarecare avere care le aduce un venit îndestulător pentru a trăi de pe o zi pe alta. În anul trecut cu ocaziunea unei reprezentaţii a circului Bela de la Timişoara, am cunoscut pe Iohan, unul dintre clovnii alintaţi ai publicului şi atâtea lucruri frumoase mi-a spus, până ce în cele din urmă involuntar am căzut în robia lui. Eu până atunci nu ştiam ce e iubirea, dar atunci am simţit, mi-a spus-o sufletul şi inima, că nu voi mai putea trăi fără de el. Nu l-am refuzat. Pentru el aş fi fost în stare să mă omor. Îl iubeam atât de mult. Fără să-mi anunţ părinţii, fraţii ori prietenele, am fugit cu el. La început se purta foarte bine cu mine, era mărinimos şi foarte drăguţ. Am ajuns astfel cu el, după multe peripeţii, la Oradea. Aici, după ce s-a folosit de mine ca de o femeie stricată, într-o bună zi mi-a spus fără înconjur, că el e artist, că îi place viaţa de boem şi că nu vom putea trăi niciodată mai mult timp împreună. După ce mi-a înşirat multe lucruri cu vorba lui meşteşugită, m-a rugat să plec acasă la părinţi şi să ne despărţim. Eu m-am opus, am plâns mult şi i-am spus că am să-l omor dacă mă părăseşte. O, era atât de frumos! El a luat atunci un bici, m-a lovit până ce mi-a ţâşnit sângele din trup şi apoi m-a alungat. Am ajuns astfel pe stradă fără bani, fără veştminte, fără cunoştinţe şi fără o bucată de pâine. De aici începe adevărata mea tragedie. Cu durere am văzut că nici eu nu pot înconjura viaţa femeilor destrăbălate. Am început să-mi caut prieteni şi să-i schimb după cum îmi dictau împrejurările şi ocazia. O, ce să-ţi spun, domnule comisar, viaţa mea de atunci şi până astăzi au fost un râu de dureri şi de lacrimi. Noi femeile, după ce cădem o dată în mocirlă, cu greu mai putem ieşi de acolo. Am ajuns astfel în societatea unor muncitori beţivi de la periferia oraşului. Acasă nu mai puteam merge, îmi era teamă de părinţi. Atunci am hotărât să vin la Cluj şi să-mi caut un loc undeva să pot lucra cinstit ca să-mi câştig banii necesari pentru existenţă. N-am avut bani de tren şi ca să pot veni totuşi, m-am urcat pe acoperişul unui vagon cu marfă şi astfel am ajuns la Cluj. Aici sunt de patru zile. Noaptea dorm în gară şi cerşesc de la soldaţi o bucată de pită cazonă, iar ziua caut de lucru si nu găsesc nicăiri. Atât am de spus domnule comisar. Fă ce vreai cu mine, dar dă-mi pâine, o bucăţică numai, dă-mi pâine că mor de foame. De două zile n-am mâncat nimic>>! Domnul comisar i-a dat pâine şi a expediat numaidecât o telegramă părinţilor ei în Timişoara ca să vină după ea. Astăzi vor sosi ca să preia fata, slăbită de nenorociri şi de foame, galbenă ca moartea şi îmbrăcată în zdrenţe, ca să încerce a o reda din nou societăţii”. [„Biruinţa”, Anul I, nr,71, Cluj, 15 iulie 1926].
