de Cornel Jurju
Cred că trăim într-o epocă lovită de teroarea uitării. Vrem sau suntem îndrumaţi să vrem a nu şti nimic despre noi. Trecutul ţării, al satului, al oraşului, al familiei intră în sfera interesului facultativ sau poate a ridicolului.
Suntem bolnavi de a fi cool, de a fi turmă. Vrem să ne ştim parte din acelaşi cor al chipurilor de piatră, eventual studiate şi machiate, care cântă acelaşi refren alienant, sordid: trecutul nu contează.
Dacă alţii din trecut n-au putut, doar pentru că n-au fost moderni, noi ne credem în stare să inventăm roata pentru a reuşi să fim numai prezent şi viitor.
Suntem obsedaţi să trăim în instincte şi măruntaie, în fluvii de poze, selfie-uri şi profiluri virtuale. Experimentăm narcisismul şi egoismul absolut.
Solidaritatea, prietenia, omenia rămân forme pustii, stafii rânjitoare ale unei vieţi interioare surpate.
Acum câteva zile am încercat, cum s-ar zice, „marea cu degetul”. Am pornit pe contrasens cu „turma” lumii, taman pe drumul memoriei.
Împreună cu câţiva prieteni, cu care ne spetim să ţinem în suflare un O.N.G., am organizat un modest ceremonial prin care să-i comemorăm pe luptătorii anticomunişti de la Răchiţele (jud. Cluj).
Oameni admirabili, căpcăuni ai curajului şi ai libertăţii, care în anii ’40, când alţii nu îndrăzneau să folosească stiloul, au luat puşca în mână şi drumul codrilor pentru a se lupta cu balaurul comunist.
Cu excepţia Lucreţiei Jurj, care cu voia lui Dumnezeu a supravieţuit comunismului, toţi ceilalţi şuşmani au pierit până la unul, adesea în condiţii horror.
Ultimii dintre ei, fraţii Toader şi Avisalon Şuşman, s-au făcut scrum într-o şură din Tranişu (Cluj) incendiată de Securitate.
Pe 1 februarie am vrut să ne amintim de aceşti oameni, de soarta lor ieşită din comun, de rostul jertfei lor. Am vrut să le oferim acea clipă de atenţie, din timpul nostru mult prea „preţios”, nu într-o sală de conferinţă, nu în vreo piaţă urbană, nici măcar în vatra unui sat de munte.
Ne-am dus la troiţa lor uitată, aşezată undeva pe un versant al Apusenilor, lângă brazi seculari care, în urmă cu 60-70 de ani, fuseseră martorii semeţi şi neputincioşi ai pildei de curaj şi verticalitate dată de şuşmani.
Fiind o zi de iarnă şi o distanţa măricică, pentru standardele noastre de îmbuibare şi confort, nu ne aşteptam la mare interes şi, implicit, nici la prezenţa unui public numeros. Într-o oarecare măsură ne-am înşelat. Cele 5-6 maşini preconizate s-au făcut vreo 35.
La slujba de pomenire şi la ceremonial comemorativ, desfăşurate pe un vânt aprig, în loc de 10-20 de inşi, ne-am minunat să vedem strângându-se spre 120 de persoane, răsărite de prin Cluj, Bădăcin, Huedin, Oradea sau Beiuş.
Între cei ajunşi în Apuseni s-au aflat urmaşi ai celor care s-au ridicat împotriva comunismului, foşti deţinuţi politici, orăşeni şi săteni, oameni care cunoşteau epopeea şuşmanilor sau care o aflau abia atunci.
Lume diversă, dar care pe parcursul unei ore, în care au fost rememorate curajul şi tragedia celor din Grupul Şuşman, a dat naştere unei interesante comuniuni de emoţii, de sentimente, de trăiri. Sufletele oamenilor intraseră, parcă, într-un răgaz de linişte, de calm, de bucurie tăcută şi demnă. Chipurile lor deveniseră un pic mai vii şi expresive, mai senine.
Coborând de pe munte, mă gândeam că trecusem printr-un fel de neaşteptată terapie a rememorării pe care nu o pricepeam cu adevărat, dar care observam că ne făcuse bine, care, pentru o după-amiază sau măcar pentru câteva ceasuri, avuse puterea să ne transforme, să ne schimbe.
Simţeam că sensul nostru, al oamenilor este adânc legat de poveşti şi de eroi, de bunici şi de străbunici, de locuri ale trecutului şi de istorie, de rădăcini şi de memorie.
Mi se părea că, abia în acele clipe, desluşeam sensul unor fraze misterioase pe care, cândva, le citisem într-o carte a marelui psihanalist Carl Gustav Jung: sufletul şi trupul nostru „sunt compuse din elemente care, toate, au fost prezente deja în şirul strămoşilor noştri”; pierderea legăturilor „cu trecutul, lipsa rădăcinilor” produc un teribil „disconfort în civilizaţie”; „nu mai trăim din ceea ce avem” de la trecut „ci din promisiuni, nu mai trăim în lumina zilei prezente, ci în întunericul viitorului, unde aşteptăm ivirea adevăratului răsărit de soare”; „cu cât înţelegem mai puţin ceea ce au căutat taţii şi străbunii noştri, cu atât ne înţelegem mai puţin pe noi înşine şi contribuim cu toate forţele la amplificarea lipsei de instincte şi de rădăcini a individului, aşa încât, devenit o particulă în masă, el nu mai urmează decât spiritul gravitaţiei”.
