Nu am vorbit niciodată până acum despre relaţia mea personală cu Emil Boc. Acum, când toţi cei care s-au agăţat de el ca puricii de coada unui câine ca să profite de ascensiunea sa se dezic de el, vreau să îi spun doar atât: mulţumesc.Pe Emil Boc l-am cunoscut acum mai mult de un deceniu. Eu eram un boboc în anul I la Facultatea de Drept, iar el era cel care preda cursul de Drept Constituţional. În fiecare luni seara, 150 de studenţi ne adunam în amfiteatrul de la colţul dintre strada Universităţii şi strada Avram Iancu să ascultăm cursurile celui care era mititel în ierarhia universitară, abia lector doctorand. Era mic şi în ierarhia de partid, pentru că era abia consilierul parlamentar al deputatului Iuliu Păcurariu. Însă Emil Boc reuşea să îi farmece pe studenţi. Vorbea liber, avea vervă, avea curaj. Spunea lucrurile pe care alţi profesori se fereau să le spună. Emil Boc era profesorul care ne învăţa să ne imaginăm cum ar arăta România viitorului. Era un profesor corect, care stăpânea bine materia pe care o preda şi care era destul de sever la examen. Sincer, dacă nu ar fi avut o ascensiune politică atât de fulminantă, aş fi vrut ca el să fie îndrumătorul meu la lucrarea de licenţă. Însă, cum deja, între timp, urcase pe cai mari, am renunţat să mai îmi pregătesc licenţa cu el, pentru că ar fi existat numeroase prilejuri de a interpreta relaţia profesor – student drept relaţia politician – jurnalist. Şi spun că aş fi preferat să lucrez cu Emil Boc deşi el este un republican ireductibil, iar eu sunt monarhist convins, deşi convingerile mele sunt mai de dreapta decât ale sale. În cele din urmă, însă, am ajuns să îmi iau licenţa cu o lucrare de drept civil, nu una de drept constituţional, tocmai pentru că politicianul Emil Boc luase locul profesorului Emil Boc.
Ca jurnalist, am scris, prima dată în Cluj, pe surse, la o rubrică de umor din Mesagerul transilvan, că „Emil Boc va fi deputăţit”. Era o scurtă ştire, pe pagina 16. Pe atunci, nimeni nu îl băga prea mult în seamă pe consilierul lui Iuliu Păcurariu. Mai mult, am înţeles de la colega mea, Delia Gheorghiţă, azi Delia Cărbune, că Emil Boc s-a supărat atunci când a apărut articolul, pentru că multora dintre colegii de partid nu le-a căzut bine. Însă viaţa a arătat că sursele mele au avut dreptate.
După ce Emil Boc a ajuns deputat, el a devenit noul star al dezbaterilor parlamentare. S-a aruncat în luptă cu verva cu care ne preda nouă, studenţilor. Nu am fost surprins atunci când a devenit una dintre cele mai bune voci ale parlamentarilor. Emil Boc s-a afirmat în vremuri grele, când PD abia intrase în Parlament, PSD rupea hălci din partidul său, iar Traian Băsescu era încolţit cu dosare penale. Vasile Blaga sau Adriean Videanu erau invizibili, iar Radu Berceanu era hărţuit. PNL îşi căuta busola pierdută, condus de Theodor Stolojan. Emil Boc a devenit, încet-încet, simbolul opoziţiei faţă de Guvernul Năstase.
Mulţi dintre colegii de presă, care l-au avut pe Emil Boc profesor, au spus că el a început să se schimbe atunci în rău. Într-adevăr, Emil Boc a devenit tot mai greu de găsit la telefon, însă, atunci când venea la Cluj, continua să fie un domn politicos, mult peste media politicienilor de pe Someş. Relaţia dintre noi se schimbase. Nu mai era profesorul care îi fermeca pe studenţi, era politicianul pe care trebuia să îl prind cu mâţa-n sac. Eu eram reporter la BBC şi nu se putea altfel. Cu toată demagogia inerentă politicii, Emil Boc rămăsese un tip decent, fără averi dubioase şi fără slugoi.
În 2004, m-am bucurat sincer că Emil Boc a câştigat Primăria Clujului. Atunci, l-am votat pe Emil Boc ca primar, dar în privinţa partidelor, am votat cu PNŢCD, nu cu formaţiunea pe care o conducea. În noaptea alegerilor, la turul II, am venit pe jos prin centrul Clujului. Oraşul mirosea a tei şi a sinceritate, iar Emil Boc a spus că este puţin speriat de faptul că atât de mulţi oameni îşi pun încrederea în el. Se temea să nu îi dezamăgească, precum Emil Constantinescu. Nu i-a dezamăgit pe clujeni. Cred, cu toată tăria, că Emil Boc a fost unul dintre cei mai buni primari din istoria oraşului. Nu pentru că ar fi fost un manager deosebit, ci pentru că a fost un primar cu viziune. La foarte scurt timp după ce a câştigat alegerile, a mers cu mai mulţi politicieni la Mărişel, la serbarea de la Crucea Iancului. Era acolo şi Vasile Soporan de la PSD, un domn pe care îl respect foarte mult, era şi Janos Boros de la UDMR, era şi Emil Boc. La o porţie de balmoş, Emil Boc a recunoscut că ar fi preferat să rămână în Parlament decât să ajungă primar. Însă, în cele din urmă, a acceptat să candideze la Cluj, unde bătălia dintre PSD şi Alianţa PNL-PD a fost cea mai dură, ca să nu fie mai prejos decât Traian Băsescu, cel care câştigase un nou mandat la Primăria Bucureştiului.
După alegerile generale, când PD era pe cai mari, iar toată lumea se înghesuia să îi facă temenele lui Emil Boc, în România liberă, am scris unele dintre cele mai dure articole la adresa primarului din Cluj. Eu am fost primul care am sesizat, într-un material de presă publicat pe prima pagină, aroganţa în creştere a lui Emil Boc, precum şi sictirul cu care începuse să îi trateze pe unii. Din fericire, greşelile sale nu au luat proporţii catastrofale, iar Emil Boc a redevenit un tip simpatic, mai ales după de PD a fost îndepărtat de la guvernare.
Timpul a trecut, iar în jurul lui Emil Boc au început să se înghesuie focile din partid, gata să îl aplaude în orice clipă, indiferent dacă Şefu, aşa cum îl numeau cu pioşenie focile şi focălăii, spunea un lucru genial sau o aberaţie. Emil Boc rar putea să scape de escorta de foci portocalii. Dacă mergea per pedes apostolorum de la Primărie la sediul PD-L de pe Bulevardul Eroilor, întotdeauna se găseau două-trei slugi care să îi aţină calea şi care să presteze josnice linguşeli. Mă tot mir că Emil Boc a reuşit să rămână întreg la minte cu atâţia lingăi în jur. Însă, tot în acea perioadă, Emil Boc nu mai răspundea la telefoanele jurnaliştilor, dădea sms-uri. Om ocupat, monşer, spuneau focile pedeliste.
Atmosfera a devenit sufocantă când Emil Boc a fost reales primar. Toată şleahta de flămânzi din PD-L s-a repezit să îi acopere cu pupături băloase mâna, în speranţa că ei, slugile, vor primi un os de ros. Emil Boc a reuşit, paradoxal, să rămână un om relativ integru. Însă proporţiile lucrurilor s-au schimbat dramatic atunci când el a devenit premier. Cei care îi pupau tălpile lui Emil Boc au început să creadă că au valoare şi că ei sunt cei care vor salva România. În contrast, Emil Boc a început să coboare tot mai mult cu picioarele pe pământ, în timpul vizitelor la Cluj. Premierul Emil Boc a devenit mai uman decât primarul Emil Boc. Şi asta, probabil, pentru că el a început să regrete vremea când era primar, iar lucrurile erau mult mai simple. Am observat că, într-un singur an la Guvern, Emil Boc a încărunţit mai mult decât în cinci ani la Primărie.
Mărturisesc că, pentru mine, premierul Emil Boc a fost mult mai aproape de cel care era profesorul de Drept Constituţional decât primarul Emil Boc. Şi, de asemenea, cred că Guvernul Emil Boc nu a făcut tâmpenii majore, cu excepţia introducerii impozitului forfetar. Poate că Emil Boc nu a fost cel mai bun premier din istoria României, dar celelalte variante de premier din decembrie 2008 erau mult mai rele. Până şi fostul său adversar, nu duşman, Vasile Dâncu, recunoştea că Emil Boc a dat dovadă de foarte mult curaj atunci când a venit cu legi precum cea referitoare la salarizarea unică a bugetarilor. Acum, sunt sigur că pe Emil Boc îl aşteaptă vremuri grele. Baronii din PD-L vor să îl îndepărteze şi din fruntea partidului, după ce Emil Boc a fost demis de Parlament de la şefia Guvernului. Poporul are nevoie de un ţap ispăşitor pentru greutăţile provocate de criza economică, iar colegii de partid nu ar ezita să îl sacrifice pe Emil Boc. Singura consolare a premierului interimar va fi aceea că va petrece mai mult timp alături de fetiţele sale şi că va avea vreme să citească şi să scrie cărţile pe cale le visează.
De aceea, acum când Emil Boc este pe punctul să redevină un simplu particular, eu vreau să îi spun doar că îi ţin pumnii să treacă cu bine prin Purgatoriul care îl aşteaptă. Şi să nu spere la recunoştinţa politicienilor pe care i-a ajutat. Şi mai vreau să îi urez lui Emil Boc un lucru: niciodată, fetele sale să nu îi introducă vreo moţiune de cenzură. Succesul ca tătic îi va aduce mult mai multă bucurie decât măririle politice trecătoare. Cred sincer acest lucru.