Melomanii clujeni vor putea audia Concertul în re minor pentru două piane de Francis Poulenc în interpretarea pianiștilor Oxana Corjos și Cristian Niculescu în compania Orchestrei Filarmonicii de Stat „Transilvania”. Programul serii va fi completat de Simfonia fantastică, op. 14, semnată de Hector Berlioz. Concertul va avea loc la Colegiul Academic, vineri, 22 martie, de la ora 19.00.
Francis Poulenc a fost liderul Grupului celor șase (împreună cu Georges Auric, Louis Durey, Arthur Honegger, Darius Milhaud și Germaine Tailleferre), al cărui scop era îndepărtarea de influențele formalismului german și ale impresionismului francez și utilizarea unui stil direct și simplu în propria lor muzică. De o mare sensibilitate și un gust extraordinar pentru rafinament, lucrările lui Francis Poulenc se inspiră din modelele romantismului. Liniile sale melodice, preferate de cântăreți pentru vocalitatea și nuanțele lor interpretative, prezintă un evantai de expresii, care merg de la umorul sarcastic la tandrețea melancolică.
Comandat și dedicat Prințesei Edmond de Polignac (patroană a artelor și moștenitoare a fabricii Singer de mașini de cusut), Concertul pentru două piane a fost interpretat în primă audiție pe 5 septembrie 1932, la Societatea Internațională pentru Muzică Contemporană din Veneția. Soliștii au fost Poulenc însuși şi Jacques Février, prietenul său din copilărie, acompaniați de Orchestra La Scala, dirijată de Désiré Defauw. În scrierea concertului său, Poulenc a folosit modelele de gen ale lui Bach, Mozart și Mendelssohn. Acest Concert este unul dintre cele mai caracteristice exemple de inventivitate la Francis Poulenc.
Simfonia fantastică: episod din viața unui artist, în cinci părți, op. 16 (1830) de Hector Berlioz face trimitere la un artist tânăr și sensibil – însuși Hector Berlioz – care trăiește experiența unor viziuni – cele cinci părți ale lucrării – în care iubita lui este reprezentată muzical printr-o temă numită ideea fixă, întâlnită în fiecare parte, dar de fiecare dată sub o altă formă. Această capodoperă revoluționară a marcat punctul de cotitură în creația compozitorului și, în același timp, culminația anilor de ucenicie și începutul maturității de compozitor simfonic. Hector Berlioz a părăsit aici tărâmul abstract al simfoniei lui Beethoven în favoarea celui programatic, ulterior excelent exploatat în genul de poem simfonic.