Greva de la Grivița din februarie 1933 a fost un protest al muncitorilor feroviari de la atelierele Grivița din București, declanșat de înrăutățirea condițiilor din timpul Marii Crize. Armata Română a răspuns prin forță, fapt soldat cu moartea a șapte muncitori, printre care Vasile Roaită, în vârstă de 19 ani, portretizat ulterior drept martir al regimului comunist.
Pe fondul Marii Depresiuni, guvernul României a impus austeritatea în anul 1932, prin reducerea salariilor și beneficiilor pentru muncitori. La începutul anului 1933, lucrătorii feroviari s-au confruntat cu noi dificultăți, inclusiv condițiile de plată legate de taxe și suspendarea activității datorită vremii. În această perioadă, comuniștii au organizat o „unire roșie” la Atelierele Grivița, condusă de Panait Bogătoiu și Constantin Doncea, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost coordonatorul legăturilor cu Partidul Comunist.
În 28 ianuarie, sindicatul condus de Panait Bogătoiu a decis să intre în grevă. Greva a început la atelierul de vagoane, unde a avut sprijinul a 700 de muncitori care au fost disponibilizați temporar. Aceștia au prezentat o listă cu revendicări și imediat după ce au primit vestea, peste 3000 de muncitori din alte ateliere s-au alăturat grevei.
Ministrul Comunicațiilor, Eduard Mirto, a intrat în procesul negocierilor dintre muncitori și Consiliul de Administrație al Căilor Ferate Române. El a aprobat toate revendicările economice ale muncitorilor: un salariu minim de 4000 de lei și reintroducerea indemnizației pentru chirie. Drept răspuns, liderii uniunii social-democrate au anunțat că sunt mulțumiți de rezultatele negocierilor.
În ciuda negocierilor, tensiunile au rămas la atelierele Grivița. Pe 2 februarie, unioniștii comuniști au distribuit pliante prin care cereau recunoașterea comitetelor de fabrică, punând la îndoială promisiunile guvernului.
Liderii sindicali ai grevei au fost arestați
Doar 200 din cei 5.000 de muncitori au început să lucreze, dar în curând toți s-au alăturat grevei. Ei au cerut o indemnizație de inflație, o creștere a salariului cu 40% și recunoașterea comitetelor. Înconjurate de jandarmi și de Armată, sindicatele social-democrate s-au distanțat și au dat vina pe comuniști pentru tulburări. Guvernul a refuzat să negocieze, iar greva s-a încheiat.
Pe 12 februarie, guvernul a interzis comitetele de fabrică și uniunile comuniste, invocând asemănări cu sovieticii ruși din 1917 și a declarat stare de urgență. Ca răspuns, comuniștii au format în secret un nou comitet de fabrică cu 250 de muncitori. În noaptea de 14–15 februarie au fost arestați lideri sindicali printre care Bogătoiu, Doncea și Gheorghiu-Dej.
A doua zi dimineață, muncitorii au refuzat să mai muncească și au cerut eliberarea celor capturați, recunoașterea sindicatului și încetarea stării de urgență. Aproximativ 4.000 de muncitori s-au baricadat în ateliere, care au fost rapid înconjurate de Armată. În sprijinul lor s-a adunat o mulțime mare de oameni, ciocnindu-se cu poliția, dar protestul a fost în cele din urmă dispersat.
Un soldat, care nu a executat ordinele, a fost executat de superiorul său
La 16 februarie, Armata și jandarmii au înconjurat atelierele și au ordonat muncitorilor să se predea, amenințăndu-i că altfel vor fi împușcați. Unii au fugit, dar majoritatea au rămas. A avut loc un schimb de focuri scurt, după care, în 15 minute, muncitorii s-au predat. Șapte muncitori și doi soldați au fost uciși, iar 20 de muncitori au fost răniți.
Chivu Stoica a susținut ulterior că un soldat a fost împușcat de un ofițer pentru că a refuzat să tragă asupra muncitorilor. Printre morți s-a numărat Vasile Roaită, în vârstă de 19 ani, portretizat ulterior ca un martir, deși un alt muncitor a susținut mai târziu că tocmail el a sunat sirena grevei. Gheorghiu-Dej a fost condamnat la 12 ani de muncă forțată, dar a scăpat în 1944 și a devenit liderul României după preluarea comuniștilor din 1948.
Foto: Ștampila comemorativă pentru împlinirea a 30 de ani de la greva feroviară de la Grivița
CITEȘTE ȘI:
