Modelul comunist, în forma sa „ideală”, a fost la fel pentru toata lumea, însă, a trebuit să fie adaptat la realitățile preexistente. Drept urmare, au existat variații semnificative, mai puțin vizibile în faza de uniformizare a stalinismului dar din ce în ce mai pronunţate odată cu trecerea timpului. Angajamentul insuficient cu modernitatea și eșecul pătrunderii culturii democratice în societate, au dus România la unul din cele mai neplăcute modele ale comunismului.
Masa fără idividualitate a „clasei muncitoare”, tăiată de tradiție, a fost „reeducată” și controlată cu ușurință. Singura instituție care ar fi putut face față statului a fost Biserica. Spre deosebire de bisericile catolice și protestante, Biserica Ortodoxă a avut o lungă tradiție de respect asupra autorității politice și a fost mereu mai preocupată cu mesajul teologic decât cu implicarea în viața politică.
Inevitabil, comunismul și Biserica Ortodoxă au ajuns la un acord comun, oricât de ciudat ar părea acest lucru având în vedere că în ideologia partidului comunist a avut loc în mod proeminent lupta împotriva misticismului și a superstițiilor.
În practică a fost pus un ateism agresiv, în anii 1950, copiii erau ținuți la școală în noaptea de Paște, ca să nu poată să meargă la biserică. Mulți români, în special cei cu funcții mai importante, s-au temut să nu fie văzuți la biserică, deoarece existau consecințe nefaste pentru cariera lor.
În public, profesiile de convingere ateistă erau frecvente, dar bisericile au rămas deschise și erau mereu pline. În seminarii teologice a crescut numărul candidaților la preoție, iar Biserica Ortodoxă a fost lăsată în pace cu condiția să nu-și depășească limitele. În 1948, partidul a desfințat Biserica Greco-Catolică, astfel, cea Ortodoxă a rămas fără concurență.
În comunism accentul era pus pe producție, iar bunurile de consum erau neglijate
Partidul prefera ca statul să aibă propria biserică și să nu depindă de Papa de la Roma. Dar astfel de gesturi ale partidului aveau prețul lor, bisericii ortodoxe nu i s-a cerut să promoveze propaganda ateistă, dar trebuia să-și îndrepte membrii să respecte autoritatea și noua ordine politică.
Nicio țară comunistă nu a ajuns să semene cu Uniunea Sovietică la fel ca România până la cel mai mic detaliu. În toate țările comuniste, Partidul a fost atotputernic, dar în majoritatea țărilor comuniste europene, au continuat existe partide satelit, socialiste, creștine-democrate, agrare, etc. În România, la fel ca și în Uniunea Sovietică, a existat un sistem de partid unic.
Industria era considerată motorul societății comuniste, în special îndustria grea care producea oțel și mașini industriale. Modelul industrial de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost păstrat aproape în toate economiile comuniste până la sfârşitul secolului al XX-lea. Ca societate „de producție”, comunismul nu s-a gândit să facă concesii în favoarea „societății de consum”.
În timp ce peste tot în lumea dezvoltată importanţa industriei a scăzut iar cea a serviciilor a crescut, comunismul se mândrea cu rolul din ce în ce mai mare al industriei în structurile sale economice generale. Sistemul a fost conceput ca o lume nouă pentru muncitori și așa trebuia să rămână; produsul era mai important decât consumul! iar accentul a fost întotdeauna în industriile tradiționale.
Comunismul nu a reușit niciodată să se desprindă de strategiile primei faze a Revoluţiei Industriale. Oțelul și cimentul au fost simbolurile comunismului, de acolo și-a împrumutat și Stalin numele (stal = oțel).
În comunism, românii au insistat să producă oțel, deși nu aveau zăcăminte destule care să susțină această industrie
La polul opus, calculatoarele și tehnologia informației nu au reușit niciodată să facă o impresie prea bună în era comunistă, erau privite cu suspiciune, la granița dintre material și imaterial, fiindcă Comunismul nu a vrut să renunțe la o industrie costisitoare și mai puțin viabilă.
Acest model economic putea fi aplicat cu strictețe mai mare sau mai mică, dar românii l-au aplicat cât de strict au putut. Industria a fost complet naționalizată: companiile principale au fost primele, printr-un decret din 11 iunie 1948, apoi au urmat celelalte. Industria grea a primit în mod constant prioritate față de bunurile de consum.
La fel ca sovieticii, românii s-au concentrat pe producția de oțel, dar în cazul lor aberația a fost și mai mare, deoarece rușii dispuneau de zăcăminte mari de fier și cărbune; românii nu aveau. România a ajuns să importe fier și cărbune pentru producția oțelului.
Materia primă era adusă pe mare din India, Australia și Canada și apoi transportată pe Dunăre. De aceea marile uzine siderurgice au fost construite aproape de râu (departe de vechile centre de producție de oțel, Resița și Hunedoara în Transilvania). Spre sfârșitul perioadei comuniste, România producea aproape 14 milioane tone de oțel, în timp ce Franța și Regatul Unit produceau 19 milioane fiecare. Raportat la populațiile acestor țări, România producea de două ori mai mult oțel.
Colectivizarea s-a produs rapid până în anul 1959
Colectivizarea s-a realizat într-un ritm intens, cu metode simple și brutale. Dacă țăranii nu au putut fi „convinși”, s-a recurs la violență iar cei care s-au opus procesului au fost denunțați ca chiaburi sau sabotori.
În imaginația comuniștilor, chiaburul, echivalentul kulak-ului rus (țăranul bogat) era o figură monstruoasă, deși aveau producția cea mai mare, cu exploatațiile lor de zeci de hectare, care au reprezentat cel mai dinamic sector al agriculturii româneşti. În 1959, chiaburii a dispărut printr-un decret guvernamental: nimeni nu a mai avut voie să folosească forța de muncă salariată în agricultură. Sub Comunism, fiecare individ trebuia să trăiască prin propria lui muncă. în 1962, în cele din urmă a fost anunțată finalizarea colectivizării în România, între timp, Ungaria și Polonia aveau doar o decolectivizare parțială după anul 1956.
Socialismul a ieșit în cele din urmă “triumfător” în România, atât la oraș cât și la sat, unele parcele de teren de deal și munte au rămas necolectivizate, la fel ca alte câteva ateliere private și magazine mici, dar aveau o importanță minimă.
Foto: Ceaușescu, Gheorghiu-Dej și Hrușciov la aeroporul Băneasa din București (Iunie, 1960).Din arhivele naționale.
CITEȘTE ȘI:
Cum s-a născut comunismul în orașul Manchester
Ion Antonescu, aliatul uitat al lui Hitler
[…] Cum a fost copiat comunismul sovietic în România […]