Ana Pauker a fost un lider comunist român și prima femeie ministru de externe din lume. Ea a fost liderul Partidului Comunist Român după cel de-al Doilea Război Mondial.
Ana Pauker s-a născut la 13 februarie 1893 la Codăești, județul Vaslui, într-o familie săracă de evrei ortodocși. A devenit profesoară la București înainte să cunoască socialismul, a aderat la Partidul Social Democrat în 1915 și mai târziu la fracțiunea pro-bolșevică a Partidului Socialist.
Comunistă alături de soțul ei, Marcel Pauker, ea a fost arestată în anii 1920 și mai târziu a plecat în exil. În 1928, Ana s-a mutat la Moscova, unde s-a înscris la Școala Lenin a Cominternului și s-a aliniat cu alte personalități-cheie sovietice de la acea vreme.
Ana Pauker a lucrat pentru Comintern în Franța și în Balcani înainte să revină în România în 1935, unde a fost arestată, a fost rănită și capturată în timp ce fugea și a fost condamnată la zece ani de închisoare. Exilată în Uniunea Sovietică în 1941, într-un schimb de prizonieri, ea i-a condus pe exilații comuniști români la Moscova.
Soțul ei a căzut victima Marii Epurări, deși înregistrările arată că ea a refuzat să-l denunțe. Revenită în România în 1944 cu Armata Roșie, Ana Pauker a devenit un lider comunist cheie. În 1947, ea l-a înlocuit pe Gheorghe Tătărescu ca ministru de externe, devenind prima femeie din lume cu această funcție.
În 1948, Revista Time a numit-o pe Ana Pauker „cea mai puternică femeie în viață”
Ana Pauker a fost un membru al Partidului Comunist Român, de fapt cea mai puternică personalitate al său după al Doilea Război Mondial, deși a refuzat rolul de secretar general. Revista Time a numit-o „cea mai puternică femeie în viață” în 1948. Stalinistă convinsă, ea a jucat un rol major în impunerea comunismului pe teritoriul României, dar a avut și impulsuri pentru moderație, eliberând mulți prizonieri politici în 1945 și pledând pentru un guvern de coaliție mai larg, idee care a fost respinsă de Stalin.
Ana Pauker, deși era o stalinistă convinsă, a urmat în mod paradoxal politici care uneori s-au îndepărtat de directivele sovietice. Din 1945 până în 1948, ea a promovat diverse coaliții cu partide necomuniste și a rezistat epurărilor, similar cu Wladyslaw Gomulka din Polonia.
Recrutarea ei în masă a 500.000 de membri ai Partidului Comunist – inclusiv foști membri ai Gărzii de Fier – a fost mai târziu anulată și a dus la epurări pe scară largă. În timp ce a urmat ordinele sovietice de arestare a liderilor opoziției, ea s-a opus măsurilor dure luate împotriva unora, inclusiv a lui Iuliu Maniu.
În ciuda loialității față de Stalin, ea a evitat anumite politici, inclusiv proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră și persecuția veteranilor români din luptele antifasciste. Poziția ei cu privire la procesul ministrului Justiției Lucrețiu Pătrășcanu rămâne dezbătută din cauza înregistrărilor Biroului Politic distruse.
Ana Pauker a facilitat emigrarea a 100.000 de evrei în Israel (în anii 1950–52), sfidând astfel politicile aspre de emigrare ale lui Stalin. Ea s-a opus, de asemenea, colectivizării forțate, a permis țăranilor să părăsească fermele colective și a oprit continuarea colectivizării în 1951.
Planurile lui Ana Pauker erau opuse față de cele ale lui Gheorghiu-Dej
Preferințele ei pentru prețurile agricole mai mari și integrarea „chiaburilor”, l-a determinat pe Stalin să o acuze de „politici țărăniste, non-marxiste”. „Fracțiunea de la Moscova” a lui Pauker s-a ciocnit cu „fracțiunea închisorii” a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a susținut o colectivizare mai dură și execuția lui Pătrășcanu. Deși un stalinist convins, Gheorghiu-Dej s-a opus și el mai târziu influenței sovietice sub Hrușciov.
Gheorghiu-Dej a exploatat antisemitismul stalinist pentru înlăturarea Anei Pauker de la putere și a primit aprobarea lui Stalin în 1951. În mai 1952, Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost înlăturați, consolidându-se astfel puterea lui Gheorghiu-Dej. Pauker a fost acuzată de simpatii sioniste și spionaj.
Arestată în februarie 1953, ea s-a confruntat cu un interogatoriu și un posibil proces, dar moartea lui Stalin a dus la comutarea pedepsei ei în arest la domiciliu, ajutată de intervenția lui Molotov. De teama reabilitarii ei sub conducerea lui Hrușciov, Gheorghiu-Dej a învinuit-o mai târziu pe Pauker pentru excesele staliniste, deturnând responsabilitatea pentru persecuțiile politice și atrocități precum experimentele din închisoarea de la Pitești.
În 1956, Ana Pauker a fost chestionată de o comisie a partidului, dar a refuzat să-și recunoască vinovăția, solicitând, fără succes, reintegrarea sa. În perioada pensionării forțate, ea a lucrat ca traducător la Editura Politică. În 1959 a fost diagnosticată cu cancer terminal și a murit în urma unui stop cardiac la 3 iunie 1960.
Foto: Antonin Zapotocky, Petru Groza și Pauker în 1948.
CITEȘTE ȘI:
Cea mai dezastruoasă perioadă a comunismului românesc
Ion Antonescu, aliatul uitat al lui Hitler