Sunt zile dramatice pentru naţiunea română. Bruma de democraţie tinde să se risipească sub autoritatea unui Guvern incapabil să gestioneze criza în care a adus ţara. Măsurile drastice îndreptate împotriva celor mulţi şi cu venituri mici sunt pe cale a declanşa un “genocid constituţional”, întemeiat – în viziunea “părinţilor săi” – pe articolul 53 al Legii fundamentale. Reducerea salariilor “de sus şi până jos” cu 25%, a determinat reacţia hotărâtă a sindicatelor de a declanşa greva generala pe data de 31 mai.
Exceptarea de la amputările salariale ale angajaţilor companiilor de stat au spart însă solidaritatea sindicaliştilor, iar cei neafectaţi de măsuri au găsit de cuviinţă să facă un pas înapoi, dând astfel un gir tacit curbelor de sacrificiu.
Nu pot să fiu părtaş la un astfel de comportament, întrucât aş risca să devin complice al celor care “privesc de pe margine” drama celorlalţi, fericiţi că lor nu le sunt diminuate salariile.
E momentul să reiterez versurile lui Eminescu:
«De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.»
De asemenea, tuturor le dedic piesa “Băsescu şi ceata lui”, simbol al protestului meu împotriva celor care au iniţiat curbele de sacrificiu.
