În ultimele zile, de când “înţeleptul conducător” erijat în premier a anunţat măsurile de austeritate menite, în viziunea lui, de a relansa economia românească, am senzaţia că toţi cei cărora le-am conferit legitimitate se joacă – fără jenă – cu viitorul, respectiv cu viaţa umililor cetăţeni ai ţării, în intenţia nedeclarată de a-i extermina.Preşedintele, şef de Guvern, vorbeşte despre solidaritate, iar sacrificiile cerute românilor trebuie acceptate spre binele României. Reprezentanţii patronatelor, susţin – cu mici amendamente – măsurile propuse de “guvern”, iar neaplicarea lor pare a aduce Apocalipsa în spaţiul mioritic. Sindicatele par a trece dintr-o extremă în alta. Cel puţin, aşa am impresia.
Cam acesta este aberantul “spectacolul” de pe scena politică românească. Protagoniştii sunt preşedintele Băsescu – cel care a declanşat această isterie generală – premierii Băsescu-Boc, liderii sindicatelor şi patronatelor. Spectatorii sunt milioanele de români, îngroziţi de perspectiva zilei de mâine.
Toţi aceşti aşa-zişi reprezentanţi ai românilor, indiferent de ce parte a baricadei se afla, uită un singur aspect: pentru a supravieţui este necesar să mănânci, să te îmbraci, să ai un acoperiş deasupra capului şi să-ţi plăteşti taxele pe care ţi le prelevă statul în virtutea calităţii de simplu cetăţean.
N-am auzit pe nimeni, din rândul protagoniştilor acestei comedii neagre, oferind soluţii concrete la necesităţile inerente vieţii. N-am auzit pe nimeni întrebându-se – măcar retoric – ce vor mânca, cu ce se vor îmbrăca, cum îşi vor îngriji sănătatea, sau cum îşi vor plăti obligaţiile faţă de stat, toţi cei sortiţi curbelor de sacrificiu iniţiate de “iubitul” conducător.
Situaţii de criză au fost, de când e lumea. Întotdeauna s-au găsit soluţii de depăşire a lor. Acum, cred că nu se vrea! Am senzaţia că, în mod voit, se acţionează împotriva poporului. Cine mai acordă credibilitate – dintre umilii cetăţeni a unei ţări distruse – celor care dupăce au subminat economia naţională, prin măsurile pe care le-au luat de-a lungul a două decenii, par a voi să decimeze şi o mare parte a populaţiei?
De ce nu iese preşedintele cu un pachet de măsuri care să compenseze tăierile de salarii, pensii, ajutoare de şomaj etc.?
Ar fi extrem de simplu, ca – pornind de la ceea implică supravieţuirea – să vină cu un set de măsuri concrete, ca spre exemplu:
1. Cantine populare, pentru ca toţi acei rămaşi fără venituri să poată supravieţui.
2. Scutirea de la taxele de întreţinere şi obligarea marilor companii furnizoare de utilităţi să fie solidare cu sacrificiile poporului, pe seama căruia au realizat profituri uriaşe majorând constant facturile. De ce, acestor companii să nu li se aplice principiul “solidarităţii active” de care tot pomenesc reprezentanţii noştri?
3. Asigurarea a două rânduri de îmbrăcăminte şi încălţăminte – de vară, respectiv de iarnă – pe an, pentru cei rămaşi fără venituri.
Concomitent cu aplicarea acestor măsuri se poate trece la diminuarea salariilor în proporţie de sută la sută, dacă e nevoie, pe o perioadă determinată.
Îmi amintesc de vremea cartelelor şi a sistemului de puncte, din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era în urma foametei care bântuise România după război, iar la situaţii extreme se cereau soluţii pe măsură. Tata primea cartela de pâine de la fabrică şi astfel aveam pâine pe perioada unei luni întregi. Apoi, pentru îmbrăcăminte, exista un sistem de puncte: ceva în genul actualelor carduri de la benzinării. Cu un anumit număr de puncte puteai să-ţi achiziţionezi, o haină sau o pereche de încălţăminte. Sistemul a dat roade. România s-a pus pe picioare.
Pachetul de măsuri anterior, trebuie aplicat concomitant cu un program de relansare economică fondat pe două principii:
– 1. cine nu munceşte, nici să nu mănânce – excepţie copiii, pensionarii, bolnavii, precum şi cei care – din diverse motive – nu pot presta o activitate şi trebuie asistaţi social.
– 2. principiul sănătos aplicat în armata socialistă: “dacă nu ştii te-nvăţăm, dacă nu poţi te-ajutăm, dacă nu vrei te obligăm!”
Acest program economic trebuie să constituie “plata” cetăţeanului pentru mijloacele de subzistenţă asigurate de către stat.
Pe vremea “degeaba împuşcatului”, am muncit cu o firmă de comerţ exterior, în străinătate. I-am văzut pe “ai noştri” construind fabrici, autostrăzi, căi ferate, canale de irigaţii, linii de înaltă tensiune, la standardele cerute de beneficiari.
Nu cred că statul trebuie să caute resurse financiare pentru refacerea infrastructurii, ci ar fi suficient ca să-şi utilizeze resursele materiale şi umane şi să le canalizeze în direcţia reindustrializării ţării, a refacerii agriculturii şi a infrastructurii, adică în relansarea reală a economiei româneşti.
Acestea sunt soluţii verificate. Ele şi-au dovedit eficienţa şi eficacitatea. Trebuie doar creat cadrul legal şi aplicate.
În nebunia acestor zile, am auzit un zvon aiuritor – dar perfect posibil – sugerând “amanetarea Deltei Dunării”. Sincer, nu ma mir, pentru că şi Grecia a fost sfătuită, la un moment dat, să-şi vândă insule.
