Celibatul clerical în Biserica Romano-Catolică este o disciplină care impune preoților din Biserica Latină să rămână necăsătoriți. Nu este o dogmă, ci o lege bisericească stabilită în Evul Mediu pentru a împiedica copiii clericilor să moștenească proprietăți bisericești și să formeze dinastii. În ciuda acestui fapt, au persistat timp de secole practici precum simonia și nepotismul. Ca să combată aceste abuzuri, Biserica a interzis, de asemenea, hirotonirea copiilor născuți din părinți necăsătoriți, o regulă care a durat până în secolul al XX-lea.
Bisericile Catolică, Ortodoxă și Ortodoxă Orientală interzic bărbaților căsătoriți să devină episcopi și interzic căsătoria după hirotonire. În Bisericile Catolice de rit oriental, preoții căsătoriți sunt cei care se căsătoresc înainte de hirotonire.
Celibatul clerical în Biserica Romano-Catolică este o disciplină, nu o doctrină, cu excepții ocazionale pentru clericii protestanți căsătoriți care se convertesc. Din punct de vedere teologic, celibatul reflectă castitatea lui Hristos și „căsătoria” sa cu Biserica, „Mireasa lui Hristos”.
Citând Scriptura, Biserica consideră celibatul ca un dar pentru slujirea „Împărăției Cerurilor” cu devotament neîmpărțit. Cercetătorii observă că celibatul creștin timpuriu era legat și de așteptările sfârșitului iminent al lumii.
Cum a luat naștere celibatul preoțesc
În Biserica primară, majoritatea clerului era căsătorit, așa cum se arată în 1 Corinteni 9:5, deși Pavel însuși era celibatar. De-a lungul timpului, s-au dezvoltat practici diferite: unii cercetători sugerează că preoții căsătoriți timpuriu trebuiau să trăiască în continență (abstinență sexuală), în timp ce alții susțin că nu există dovezi clare în acest sens înainte de secolul al IV-lea.
Regulile formale privind celibatul clerical au început cu Sinodul de la Elvira (cca. 305) și Conciliul de la Cartagina (390), care impuneau preoților să se abțină de la relații sexuale. Până în Evul Mediu, celibatul a fost obligatoriu pentru preoții latini (occidentali) în secolul al XI-lea, în timpul Reformelor Gregoriene.
În timpul Reformei, liderii protestanți au respins celibatul obligatoriu, argumentând că este nebiblic și duce la corupție. Astăzi, Biserica Latină continuă să impună celibatul preoțesc, deși Bisericile Catolice și Ortodoxe Răsăritene permit preoții căsătoriți. Din 1967, Biserica Latină permite și bărbaților căsătoriți să fie hirotoniți ca diaconi permanenți, deși nu se pot recăsători dacă rămân văduvi.
Garry Wills, în lucrarea sa, „Păcatul papal” , a susținut că celibatul preoțesc a contribuit la construirea puterii globale a Bisericii, urmând modelul călugărilor ascetici – promovând atfel puritatea, concentrarea pe slujire și controlul asupra averii clericale.
Celibatul preoțesc în Biserica contemporană: între disciplină și provocare
Regula celibatului rămâne dezbătută. Criticii susțin că îi lipsește o bază apostolică, exclude bărbații calificați și poate provoca tensiune psihologică sau poate distanța preoții de viața de familie. Susținătorii spun că aceasta oglindește viața lui Hristos, adâncește devoțiunea și întărește autoritatea spirituală.
Biserica a reafirmat în repetate rânduri valoarea celibatului, deși îl recunoaște ca pe o disciplină, nu doctrină. De la Conciliul Vatican II, Papii Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea și Francisc au susținut regula, permițând în același timp excepții limitate – cum ar fi pentru convertiții protestanți căsătoriți hirotoniși ca preoți catolici.
În ultimele decenii s-au înregistrat apeluri reînnoite, în special în Germania, Austria, Belgia și în anumite părți ale Americii Latine, pentru celibat opțional și hirotonirea bărbaților căsătoriți (viri probati). Papa Francisc a încurajat discuțiile, dar nu a schimbat regula, respingând o propunere a Sinodului Amazonian din 2019 pentru preoții căsătoriți.
În ciuda politicii oficiale, aplicarea legii a fost variată, au fost raportate cazuri de preoți care se căsătoresc sau sunt tați în secret, ceea ce a determinat Vaticanul să recunoască problema și să o gestioneze discret prin proceduri interne.
Surse:
- Wills, Garry. Păcatul papal: Structurile înșelăciunii.
- Cochini, Christian. Originile apostolice ale celibatului preoțesc.
Foto: Curs la Paris, într-o lucrare „Marile Cronici ale Franței” de la sfârșitul secolului al XIV-lea.
Citește și:
Călugării au revoluționat berea din secolul al V-lea
Indexul care conținea cărțile interzise de Biserica Catolică
