“Nu ştiu alţii cum sunt”, dar mie îmi place să hoinăresc printre amintiri şi să “revăd” imagini din Clujul copilăriei mele, din vremea în care am fost cu adevărat fericit.Şi ce puţin îmi trebuia ca să fiu fericit… o maşină de tinichea, pe care mi-o cumpăra tata, care – vorba mamei – era “cam larg la mână”. Eu mă bucuram de fiecare tablă ambutisată, copie imperfectă a autovehiculelor vremii. Maşinile m-au atras întotdeauna, întrucât, în virtutea “statutului” de “copil de asfalt”, strada era terenul de joacă, universul meu. Priveam admirativ uriaşelele camioane. Mă fascina mugetul furios al motoarelor, în care, pistoanele – prinse într-un dans ameţitor – învârteau arborii cotiţi în îndârjita lor luptă cu discurile de ambreiaj, pe “muzica” pompelor de injecţie care dictau ritmul, în tactul sacadat impus de axele cu came “dirijând” supapele şi resorturile mecanismului de distribuţie, împiedicând ciocnirea lor cu pistoanele nesăţioase care înghiţeau amestecul carburant şi aruncau vălătuci de fum pe eşapamente.
Paradoxal, atunci, ca şi acum, zgomotul oraşului mă linişteşte, mă ajută să-mi limpezesc gândurile. De aceea, în fiecare zi, mi-e dor de oraşul meu, căruia i-am dedicat următoarele versuri:
De Clujul meu, mereu mi-e dor… / Mi-e dor de zumzet de motoare,
Mi-e dor de praful străzilor, / De forfotă, de galantare,
De tot acel pestriţ popor / Ce mişună fără-ncetare.
De Clujul meu, mereu mi-e dor… / Mi-e dor de zumzet de motoare
De ritmul viu, clocotitor, / De-asfaltu-ncins lucind în soare,
De vânzătorii de ziare, / De scârţâitul frânelor…
De Clujul meu, mereu mi-e dor.
