Opoziţia a reuşit să obţină circa 75 din mandatele din Parlament. Cu toate acestea, nimeni nu vede în această răsturnare de situaţie vreun pericol la adresa democraţiei. De ce oare? Pentru că nu se întâmplă în România, ci în Japonia.
Premierul japonez, care conduce Partidul Democratic, de guvernământ, a recunoscut victoria Partidului Liberal Democrat, care a obţinut între 302 şi 312 de mandate din cele 408 din camera inferioară a Parlamentului japonez. Cu siguranţă, simpatizanţii Partidului Democratic nu sunt fericiţi. Însă nimeni nu crede că democraţia este în pericol în Japonia.
Diferenţele dintre japonezi şi români sunt mai mici decât am crede la prima vedere. Ambele ţări, Japonia şi România, au intrat cam în acelaşi timp pe scena modernităţii. Ambele au luptat de aceeaşi parte în primul război mondial şi ambele au văzut în Rusia sovietică drept un unamic de moarte. Şi Japonia şi România au experimentat regimuri monarhice autoritare în timpul celui de-al doilea război mondial, când, din nou s-au regăsit în aceeaşi tabără. Ambele ţări au pierdut războiul şi, o dată cu el, teritorii ocupate de URSS. Noi am pierdut Basarabia, ei Insulele Kurile. Însă, din momentul 1945, destinele celor două ţări s-au separat.
Azi, România este o ţară de la periferia lumii dezvoltate, în timp ce Japonia este unul dintre actorii principali ai acestei lumi dezvoltate. Diferenţa fundamentală de destin ţine de faptul că Japonia a fost ocupată, la finalul războiului, de o putere occidentală, SUA, care i-a permis menţinerea sistemului monarhic şi a impus forma constituţională a acestuia. România a fost ocupată de URSS, care a nimicit monarhia constituţională şi a impus o republică nelegitimă, care mai durează şi azi.
De la război încoace, monarhia japoneză a acţionat ca un factor ponderator, de echilibru, care a transformat tânăra democraţie niponă într-una dintre cele mai solide din lume. În România, republicanismul balcanic a transformat ţara într-un stat eminamente agricol, eminamente viticol şi eminamente ridicol, ca să îl prafrazez pe Caragiale. Din păcate, cei care ar fi avut ocazia săă facă paşii necesari pentru revenirea la monarhie au vădit sentimente regaliste doar până când au ajuns la Putere. Sunt sigur că mulţi liberali ar fi preferat să îl vadă pe Regele Mihai I în fruntea statului în locul lui Traian Băsescu, tot aşa cum cei mai mulţi democrat-liberali ar dori să îl vadă pe Tron pe Majestatea Sa din 2014, decât să asiste la ascensiunea unui preşedinte provenit din USL. În aceste condiţii, pentru un om sănătos la cap pare de neînţeles de ce mai avem încă această republică ridicolă. Însă pentru cei care privesc mai în profunzime la scena noastră politică, răspunsul este limpede: puterea corupe!
