Pentru mine, ziua de 1 Mai este mereu un prilej de rememorare a acelor vremuri, iar astăzi – întâmplător – mi-am amintit de versurile poetei Veronica Porumbacu, pe care le-am învăţat în şcoala primară. Am încercat să le analizez şi să văd ce s-a ales, astăzi, de modelul idealului dezirabil al copilului, imortalizat în ele.
Poezia Veronicăi Porumbacu se intitulează “Tatăl meu”. Iată cum îl vedea copilul de atunci, pe părintele său:
“Tatăl meu zideşte case, cocoţat pe schele;
El cu fruntea lui ajunge până sus, la stele.
Tatăl meu coboară-n mină, ca să smulgă fierul,
Dar pe seară, mult îi place să privească cerul.
Tatăl meu dă ţării pâine; e pe câmpuri vara;
Are mari oştiri de grâne, cât se-ntinde ţara.
Tata străjuie-n uzină marile cuptoare;
Fierbe-n vatră cu oţelul, bulgării de soare.
Tata ne deschide-n şcoală, cel dintâi, caietul
El ne-nvaţă socotitul, dar şi alfabetul.
Alb halat îmbracă tata în spital când vine.
Spune-i numai ce te doare, el te face bine.”
Aşadar, copilul îl vede pe tatăl său “cocoţat pe schele”, construind fabrici şi uzine, cartiere de locuinţe, şcoli şi universităţi, căi ferate, şosele şi poduri, sau altfel spus, construind o ţară, în care el va trebui să continue efortul părintelui în ideea de a implementa în societate binele accesibil omului.
Apoi, îl vede prospectând “ca să smulgă fierul”, exploatând şi punând în valoare resursele naturale cu care Dumnezeu a binecuvântat ţara în care s-a născut.
De asemenea, vede rodul ogoarelor nesfârşite – urmare firească a unei agriculturi mecanizate, practicată ştiinţific, pe suprafeţe întinse.
Îl vede trudind în mari combinate siderurgice, asigurând fierul – pâinea – industriei grele, menită a susţine o politică economică durabilă.
Tot tatăl – în calitate de dascăl – este cel care îi aduce lumina cărţii, integrându-l întrun sistem etic şi moral dezirabil şi asigurându-i pregătirea în plan profesional.
În fine, copilul nu scapă din vedere nici starea de sănătate a naţiunii, fiind mândru de tatăl său care este medic bine pregătrit profesional, şi căruia îi este suficient să-i spui doar “ce te doare”, pentru că el este în măsură să “te facă bine”.
Să vedem ce s-a ales de acest spaţiu economic şi social în care copilul trebuia să se integreze şi să se afirme, ducând mai departe munca tatălui său. Iată o parafrază la poezia Veronicăi Porumbacu:
Tatăl meu este zidar şi munceşte-n UE.
Îl aştept, dar în zadar: nu vine şi nu e!
Tatăl meu muncea în mină, căci era miner.
Masa noastră era plină… acum e şomer.
Tatăl meu avea oştirea holdelor bogate…
Astăzi are amintirea şi pensii tăiate.
Tata era inginer şi muncea-n uzine
Azi, de când este şomer, din taxi se ţine.
Tatăl meu este profesor, dar e terminat,
Căci reforma fără noimă l-a epuizat.
Tata-i medic. El munceşte şi-n mediul privat.
Din salar abia-şi plăteşte darea către stat.
În această parafrază, părintele nu mai este model pentru copilul său. În noua conjunctură socio-politică, mulţi copii îşi amintesc de părinţii plecaţi la muncă în străinătate, doar din fotografii. Dovadă că aşa stau lucrurile, este faptul că în data de 23 aprilie 2012, Senatul a adoptat o iniţiativă legislativă care prevede ca părinţii care au copii minori şi care doresc să plece la muncă în străinătate să fie obilgaţi să lase copii în grija unui membru al familiei extinse şi să anunţe autorităţile locale înainte de a pleca din ţară.
Modelul tatălui a fost înlocuit de modelul tuturor celor care au dovedit în cei 23 de ani de “democraţie” că pot trăi bine fără instruire şi fără muncă. Numai aceştia au izbutit să ajungă în topul revistei Forbes.
Apoi, situaţia mineritului din România este clară şi neatrăgătoare. Minele s-au închis, iar exploatările care au rămas prezintă interes doar pentru străinii care vor să le secătuiască, iar după ei, potopul. Elocventă este tevatura care se face în jurul exploatării gazelor de şist.
Cât priveşte bogăţia holdelor de altădată, ea s-a păstrat doar în statistici. Din cele 14,7 milioane de hectare reprezentând suprafață agricolă a României, doar circa 7,9 milioane de hectare sunt lucrate, potrivit unei evaluări făcută în noiembrie 2008.
Chiar dacă ar intenţiona să îmbrăţişeze o carieră tehnică, asemeni tatălui său, copilul nu prea are unde să se angajeze la desăvârşirea studiilor. Industria românească, devenită “fiare vechi cu valoare de fiare noi” în viziunea primului premier democrat – Petre Roman – a fost decimată şi vândută pe nimic, bucată cu bucată, trasformând economia noastră într-un apendice al celei europene. Iar de un apendice, la nevoie – caz concret situaţiile de criză economică – te poţi lipsi. Un singur exemplu – din multitudinea de exemple – este elocvent: Combinatul siderurgic de la Galaţi era, în 1989, cea mai mare companie din Europa, având 40.000 de angajaţi. Acum mai are în jur de 8.000 de oameni, iar afacerile – urmare a victoriilor dobândite prin integrarea în UE – merg tot mai prost.
Dorinţa copilului de a învăţa, de a-şi satisface curiozitatea nativă de cunoaştere, a dispărut. Şi pentru ce ar mai avea nevoie cineva de educaţie, când profesorii sunt tot mai prost plătiţi, când şcolile se închid şi când poţi să reuşesti şi altfel în viaţă – asemeni modelelor vremii din politică şi economie? Ce motivaţie să mai aibă copilul pentru învăţătură, când şeful statului este de părere că “şcoala românească produce tâmpiţi”? Să înveţe doar pentru că – potrivit expremierului Mihai Răzvan Ungureanu – educaţia este un cadou făcut românilor de către stat? Păi, chiar aşa! De ce să te mai chinui cu învăţătura_ Doar ca să te doară capul? Să ajungi la concluzia că “ştii, dar la ce-ţi foloseşte că ştii?” N-au ajuns oierii miliardari, inculţii miniştrii, iar mateloţii şefi de stat?
Despre calitatea şi acurateţea actului medical oferit de un sitem de sănătate reformat “a la Băsescu”, copilul este conştient încă din fragedă pruncie. Spitalele de stat se desfiinţează, se comasează, se transformă în societăţi comerciale pentru a facilita accesul la banii publici a unei anumite clientele politice, iar pacienţii mor cu zile în faţa unităţilor medicale zăvorâte. Potrivit ultimelor versuri, copilul pricepe că salarul tatălui său este destinat plăţii dreptului de a trăi în ţară, adică a taxelor peste taxe, a dărilor peste dări şi a impozitelor peste impozite, către un stat care cică, în urma reformării sale, nu se mai vrea a fi un stat social.
În concluzie, după această scurtă perigrinare prin amintiri, prilejuită de ziua de 1 Mai, ar trebui să închei într-un ton mai optimist. De altfel, noul premier, Victor Ponta, a promis că va da publicităţii lista membrilor viitorului cabinet, cu ocazia zilei muncii. Să sperăm că noul cabinet va readuce lucrurile în matca firescului şi a normalităţii aşa precum erau în vremurile bune. Altfel, nu vom putea decât să constatăm, la fel precum a făcut-o şi Eminescu, în Scrisoarea III:
“De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…”
Dacă însă nu vor împlini acest deziderat, ne vor caracteriza tot versurile lui Eminescu, din poezia “Epigonii”:
“Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;”
Apoi, după primele momente de uimire şi supărare generală, va trebui să facem apel tot la versurile înaintaşilor noştri.
Întâi, în disperare de cauză, ne vom întreba asemeni lui Eminescu:
“Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
După aceea, constatând că Ţepeş nu vine, va trebui să recurgem la zicerile lui Coşbuc:
“Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoși să fiți, nu veți scăpa
Nici în mormânt!”
Îmi doresc din sfulet ca acest scenariu să fie doar o ipoteză de domeniul fanteziei.
