Uniunea Europeana este pe moarte. Nu este o moarte violentă nici o moarte tragică, ci o lungă agonie, atât de lentă încât am putea într-o zi privi peste Atlantic şi să vedem că proiectul european – care credeam că era bine stabilit de mai mult de o jumătate de secol – nu mai este.
Declinul Europei este parţial economic. Multe ţări europene au plătit un tribut greu crizei financiare iar nivelul îndatoririi statelor şi incertitudinile plutind asupra băncilor continentului sunt alarmante. Şi totuşi, aceste calamităţi sunt o nimica toată în comparaţie cu răspândirea unei boli mult mai grave: de la Londra la Berlin, trecând prin Varşovia, Europa cunoaşte o re-naţionalizare a peisajului său politic, fiecare ţară cramponându-se acum de suveranitatea ei, la care era înainte dispusă să renunţe pentru împlinirea unui vis colectiv.
Europenii nu mai par să se preocupe de binele comun. Ei se intreabă ce le aduce UE şi dacă merită. Dacă continuă pe această cale, ei ar putea submina unul dintre cele mai marcante şi mai ambiţioase proiecte ale secolului 20: cel al unei Europe unite, în pace cu ea însăşi, şi afirmându-şi puterea ca un întreg coerent. Ceea ce ar duce la o multitudine de naţiuni împrăştiate, fără influenţă geopolitică, iar Statele Unite ar pierde un partener gata să le ajute în misiunile internaţionale şi dispunând de mijloacele necesare.
Proiectul european nu mai suscită interesul european.
Populismul de dreapta ia avânt, în principal datorită unei renaşteri a ostilităţii împotriva imigranţilor. Acest nationalism dur nu este îndreptat numai împotriva minorităţilor, ci denunţă de asemenea pierderea autonomiei asociate cu uniunea politică. În Ungaria, partidul Jobbik, pe marginea xenofobiei, a câştigat 47 de scaune la alegerile din acest an, în timp ce nu avea niciunul în 2006. Chiar şi într-o ţară tradiţional tolerantă precum Olanda, Partidul pentru Libertate (PVV), formaţiune de extremă dreapta, a adunat 15% din voturi şi a obţinut cu doar şapte scaune mai puţin decât primul partid al ţării.
Re-naţionalizarea peisajului politic european este în primul rând o consecinţă a schimbării de generaţii. Pentru europenii care au crescut în timpul al doilea război mondial sau în timpul războiului rece, proiectul european era o modalitate de a scăpa de un trecut criminal. Lucrurile sunt diferite pentru tinerii europeni de astăzi : potrivit unui sondaj recent, francezii care consideră UE ca fiind o garanţie a păcii pe continent sunt aproape de două ori mai numeroşi în categoria de peste 55 de ani decât printre cei de mai puţin de 36 de ani. Nu este deci surprinzător faptul de a vedea noii lideri europeni vorbind despre Europa în termeni de calcul cost-beneficiu şi nu ca un articol de credinţă.
Notă:Charles Kupchan este profesor de afaceri internaţionale la Georgetown University şi senior fellow la Council on Foreign Relations.
Dezinteresul pentru proiectul european castiga chiar si Germania, a carei obsesie de a elimina rivalitatile nationale, surse de conflict, o asezase in rolul de motor al Europei. Reticenta Berlinului de a ajuta Grecia in plin colaps financiar a marcat o ruptura cu spiritul binelui comun care caracteriza proiectul
