Viaţa ca un dans

Întotdeauna am apreciat oamenii care au avut ceva de spus, chiar dacă a fost o părere personală asupra unui fapt. Respectiva situaţie m-a făcut o adeptă, dacă vreţi, a editorialelor.Cu toate acestea, însă, mereu am crezut că un editorial ar trebui scris după o bună perioadă de timp lucrată în presă sau în alt domeniu. Timp în care toate cele văzute şi trăite formează experienţa autorului.

Din aceste motive, la vârsta şi experienţa mea, încă nu mă simt pregătită de a aduce în faţa cititorilor proprile-mi idei şi argumente, dar, obosită de aceeaşi politică care în ciuda legilor, promulgărilor şi candidaţilor, niciodată, sau aproape niciodată, nu a făcut ceva concret pentru oamenii de rând. Sătulă de aceleaşi probleme economice care mereu aduc lacrimi pe obrazul celor ce-şi numără cu frică marunţişul din palmă. Răscolită până la revoltă de tumultul bolilor care răpun până şi bebeluşii, am decis să aştern nişte rânduri altfel, să îi aduc cititorului o altă poveste. Mai exact, o serie de reportaje despre oameni mici care au făcut lucruri normale, dar prin intermediul cărora au devenit un exemplu bun de urmat. Frânturi din viaţă, din mai multe vieţi, mai cu seamă din poveştile celor care prin simpla lor existenţă au devenit, aşa cum îmi place mie să le spun – eroi.

Pe Roxana şi Sebastian i-am cunoscut în urmă cu 5 ani, la Cluj. Mirajul centrului universitar i-a adus împreună, dar pasiunea pentru ce aveau să facă ulterior i-a format ca un tot întreg. Ea, din Gherla, el, din Mediaş, au făcut studii în domenii total diferite şi totuşi, nu au renunţat la ce le-a plăcut dintotdeuna – Dansul.

După mai mulţi ani în care au încercat să supravieţuiască din alte job-uri, în paralel dansând, au format o familie şi au încercat să pună bazele unei şcoli de dans la Mediaş. Au reuşit… cel puţin pentru un timp. „Ne merge bine” spunea mereu Roxi „şi cel mai important e că facem şi ce ne place”, o completa adesea soţul ei.

Totuşi, într-o societate în care pasiunea este, de cele mai multe ori, o sentinţă la sărăcie, cei doi dansatori au rămas dezamăgiţi de realitatea ce, în scurt timp, le-a arătat adevărata-şi faţă. Aşa au decis să îşi încerce norocul, ca mulţi alţii, în afara ţării. Nu le-a fost uşor, „începutul e întotdeauna mai greu. Am avut şi eu frustările mele, dar când vezi că financiar îţi poţi întreţine familia la un nivel mai mult decât decent, prinzi curaj”, destăinuie Sebi.

În august 2013 viaţa le-a făcut cel mai frumos cadou – au devenit părinţi. Acela a fost momentul decisiv. Pentru a-i oferi un trai mai bun celui mic au ales să rămână definitiv în străinătate. „Atunci când ai un copil nu te mai gândeşti numai la tine. Viitorul acestui copil devine prioritatea numărul 1”, spune Sebastian.

În ciuda compromisurilor şi a greutăţilor, nu au renunţat niciodată să danseze. Cu răbdare, încredere şi perseverenţă, au reuşit, în cele din urmă, să se afirme, chiar şi printre străini. Iar succesul lor are deja un nume – Salsa Vida. Şi-au deschis o şcoală de dans în Germania, iar în scurt timp sala de repetiţii a devenit neîncăpătoare pentru grupurile celor care îşi doresc să înveţe paşii de salsa, cha-cha, vals sau tangou.

Cu toate acestea, ceea ce îi defineşte cel mai bine este dragostea. Dragostea faţă de frumos, iar asta înseamnă ca în inima lor mai este vie încă şi dragostea faţă de România, dovadă a faptului stând fiecare concediu petrecut aici. Dincolo de aparenţe şi greutăţi, i-am ales să fie eroii mei de astăzi pentru simplul motiv că au ştiut să facă ce le place fără a renunţa la visul lor şi au reuşit să demonstreze că se poate, în ciuda prejudecăţilor şi greutăţilor, se poate!

Astăzi, întrebaţi dacă se simt împliniţi, Roxana şi Sebastian răspund cu sinceritate „DA”, iar când subiectul se îndreaptă spre planurile de viitor, ei doar zâmbesc. „Poate încă un bebe”, eventual o mică balerină.


Related posts

Leave a Comment