În secolul al XIX-lea capitala Angliei era suprapopulată de sute de cimitire și cripte care erau pline de rămășițele morților. Cele mai multe dintre aceste cimitire s-au închis în anii 1850, când a fost adoptată o legislație care interzicea majoritatea înmormântărilor în interiorul Londrei. Ulterior, aceste cimitire au fost curățate, construite și transformate în spații publice. În consecință, muncitorii din construcții dau adesea peste rămășițe umane care au aparținut cândva acestor cimitire pierdute. Multe dintre rămășițe au fost donate și acum sunt stocate în Muzeul de Istorie Naturală al Londrei.
În timp ce studia aceste rămășițe, unul dintre cercetătorii muzeului, Rosalind Wallduck, a investigat istoria înmormântărilor din Londra. A descoperit o perspectivă fascinantă asupra vieții și a morții din trecutul Londrei, implicată în povești despre corupție, condiții șocante de înmormântare și reforme sociale semnificative.
Perioada postmedievală începe cu evenimentele dramatice ale Reformei engleze, care au dus la schimbări adânc înrădăcinate și de durată a vieții religioase și seculare. Henric al VIII-lea dorea să aibă un moștenitor masculin al tronului și să-i fie anulată căsătoria cu Ecaterina de Aragon. În 1533, Henric a fost excomunicat de Papă și numit șef suprem al Bisericii Angliei. Ruptura de Roma a venit cu schimbări ale credințelor creștine catolice, schimbări care s-au reflectat și în practicile de înmormântare.
În evul mediu majoritatea oamenilor au fost îngropați fără sicrie, iar după ce treceau câțiva ani, mormântul putea fi redeschis și toate oasele rămase îndepărtate într-un coș și pământul era reutilizat.
Trecerea către credințele protestante a însemnat că purgatoriul, rugăciunile pentru morți și invocarea sfinților au fost înlocuite de credința că cei vii nu mai puteau lucra în numele morților. Prin urmare, s-a pus un nou accent pe importanța corpului după viață.
Populația Londrei s-a dublat într-o perioadă de 50 de ani
S-a înregistrat o creștere a comemorarii morților, cu utilizarea pietrelor funerare, a monumentelor și a sicrielor. Este oarecum ironic că, în ciuda preocupării pentru un corp intact, a existat, de fapt, mai multe tulburări grave și profanări în această perioadă decât oricând înainte.
În perioada postmedievală, populația Londrei a crescut într-un mod alarmant. În doar cincizeci de ani, între 1801 și 1851, populația orașului s-a dublat. Odată cu creșterea ratei mortalității, cimitirele au devenit din ce în ce mai aglomerate. Au fost înființate cimitire de grădină și locuri de înmormântare parohiale pentru cei săraci.
Londonezii întreprinzători au folosit supraaglomerarea ca o oportunitate de afaceri și au format o serie de cimitire private. Pentru a obține un profit, cadavrele erau adesea îngropate în cimitire private, iar ca să încapă și mai multe cadavre au existat unele cazuri de îndepărtare clandestină a lor.
La capela Enon din Clement’s Lane, un pastor corupt, care a primit plata pentru înmormântare, a orchestrat o operațiune prin care rămășițele umane au fost luate cu cărucioarele și aruncate în Tamisa, de cealaltă parte a Podului Waterloo.
Operațiunea a fost descoperită când un vagon a scăpat rămășițe umane în timp ce erau transportante spre râu, iar un trecător a ridicat un craniu. Pastorul a recurs apoi la var nestins ca să elimine cadavrele și a ars sicriele. Acest lucru a continuat până la moartea pastorului în 1842, moment în care capela a fost transformată într-o sală de dans. Mai târziu a fost achiziționată de chirurgul George Alfred Walker, care a mutat cadavrele în cimitirul Norwood.
În 1850, Guvernul Britanic a adoptat legi noi pentru interzicerea înmormântărilor în interiorul Londrei
GA Walker a fost un oponent al practicii de îngroparea oamenilor în orașe. El a scris despre condițiile proaste de înmormântare ale acestor cimitire, cu povești despre profanarea mormintelor, furtul cadavrelor (și vândute facultăților de medicină pentru material de studiu) și efectele negative asupra sănătății celor care locuiau în apropiere.
El credea că mirosul, cunoscut sub numele de „miasmă”, din corpurile îngropate la mică adâncime, îi otrăvea pe cei vii. Reformatorul sanitar, Edwin Chadwick a raportat, de asemenea, condițiile proaste ale cimitirelor reprezentau o preocupare serioasă pentru problemele de sănătate publică. Groparii și funcționarii funerari au fost, de asemenea, documentați că au contactat febra tifoidă și variola de la manipularea cadavrelor bolnave.
Guvernul nu a mai putut ignora riscurile pentru sănătate pe care le prezenta cimitirul supraaglomerat și debordant. O serie de legi cunoscute sub numele de Legile Înmormântării au fost adoptate în anii 1850, care au interzis majoritatea înmormântărilor în centrul Londrei.
În primul an după intrarea în vigoare a Actului legislativ, au fost închise un total de 163 de terenuri consacrate și alte 50 neconsacrate. Li s-a acordat permisiunea ca cimitirele să fie reutilizate și adesea construite pe aceste terenuri, iar cadavrele au fost mutate în cimitirele mai mari înafara orașului.
Locurile de înmormântare din Londra s-au transformat din locuri de mizerie, pline de diverse părți ale corpului și îmbibate cu substanțe în descompunere, în clădirile și parcurile ce pot fi observate și astăzi.
Foto: Cimitir lângă o biserică gotică în ruine, pictură în ulei de Hermann Lungkwitz.
CITEȘTE ȘI:
Naufragiul navei Utile lângă insula Tromelin în 1761
Amy Johnson, prima femeie pilot care a zburat din Londra până în Australia
