Pentru cineva care întrezăreşte, măcar, dimensiunea personalităţii Regelui Mihai, fie şi restrânsă la istoria românească a ultimului secol, întâmplările petrecute zilele acestea în Elveţia sunt absolut triste. În ruptul capului nu mi-as fi putut închipui asemenea scene derulate la căpătâiul Regelui muribund!
Şi totuşi, tărăboiul pe care îl întreţine în jurul temei o bună parte a mass-mediei, îl găsesc exagerat. Mediatic vorbind, totul pare lăsat de izbelişte: Dragnea, Tăriceanu, Tudose, Kovesi, “revoluţia” fiscală, prăbuşirea leului, “violarea” justiţiei, protestele. Toţi şi toate sunt lăsate în plata Domnului! Prioritate are efortul de a telenoveliza, de a tabloidiza ceea ce ar putea fi ultimele zile din viaţa Regelui Mihai. O tendinţă care accentuează, în mod evident şi inevitabil, atmosfera profund corozivă la adresa Casei Regale, a ideii de regalitate, dar mai ales asupra imaginii şi memoriei Regelui românilor.
Sigur că printre “cuţitarii” care profită de neaşteptata ocazie se numără şi domnul Cristian Tudor Popescu. “Remarcabilă” starea de eliberare, de bucurie, poate de victorie timpuriu adulmecată, cu care, eterna vedetă a presei mioritice, pronunţa, într-o emisiune TV, verdictul sfârşitului pentru regalitatea românească… O trăire, un sentiment, o formulare care ar fi beneficiat, fără îndoială, de spaţii generoase şi în Scînteia anilor ’50. Mare mirare n-am, pentru că domnul Popescu, pe a cărui frunte de mult tronează “implantul” unei fioroase stele republicane, preferă jocurile mult mai distractive şi rentabile cu “drăgălaşii purceluşi ai republicii”: mai veseli, mai tâmpi, mai puşi pe căpătuială şi tocmeală.
