Comentariu: Praf în ochi

Preşedintele Traian Basescu vrea referendum. Să fie sănatos! Toţi vrem câte ceva, dar – din păcate – dorinţele nu ni se materializează întotdeauna. De ce vrea Preşedintele referendum? Pe tema aceasta s-au facut numeroase speculaţii şi analize pe toate canalele de ştiri, mutând atenţia cetăţeanului obişnuit, de la realele probleme cu care se confruntă zi de zi. Aşadar, nu cred că mai e nevoie de vreun răspuns la întrebarea anterioară.
În schimb, este necesar a face câteva precizări referiotoare la Parlament şi la democraţie, pentru a înlătura ideea care se încearcă a se inocula maselor, relativ la aceasta instituţie. Nu comentez “ideea”, ci las pe fiecare să traga propriile concluzii, dacă un stat este mai mult sau mai puţin democratic în funcţie de tipul de Parlament pe care îl are.Reprezentanţii aleşi ai poporului, investiţi cu puterea de a conduce ţara prin legi, în instituţiile de stat, alcătuiesc un parlament. Durata unei astfel de adunări, rolul ei şi raporturile cu instituţiile de putere marchează felul regimului politic.
În democraţiile occidentale, aceste adunări sunt alese pe timp limitat, pentru ca actele ei să poată fi sancţionate în timp util de către electorat. Structura parlamentelor poate fi unicamerală sau bicamerală. Parlamentele de azi au devenit mai puţin ataşate de ideea că individul este punctul de plecare al vieţii politice şi astfel promovează o viziune colectivistă asupra regimului reprezentativ. Teoretic, decizia electoratului e liberă, dar ea e determinată de liderii de partide. Parlamentul dezbate legile şi hotărârile, dar rezultatul poate fi anticipat prin cunoaşterea opţiunilor partidului care deţine majoritatea parlamentară.
Cu toate acestea, în sistemele democratice, parlamentele rămân instituţiile de bază ale vieţii de stat, iar tipul – unicameral sau bicameral – nu “afectează” democraţia statului respectiv. Ceea ce afectează democraţia cu adevărat, este democraţia însăşi.
Potrivit reprezentanţilor Şcolii de la Chicago – iniţiatorii curentului behaviorist (bazat pe comportament) – democraţia, definită în teoria modernă ca “putere a poporului”, poate deveni putere pentru popor şi apoi putere fără popor sau chiar împotriva lui. În acest caz, importantă este educaţia spirituală a oamenilor, capacitatea lor de a rezista în faţa tendinţelor de manipulare, desluşind ceea ce este adevăr faţă de ceea ce este fals în procesul conducerii. Jean Lacroix, gânditor de formaţie creştină, în “Criza democraţiei, criza civilizaţiei”, crede că nu este posibilă democraţia fără oameni formaţi pentru ea, care vor să vorbească şi pot vorbi în dialogul democratic. Aceasta se face în cadrul unor instituţii care stabilesc un minim de egalitate între membri societăţii şi care impun discursului, reguli de schimb şi de sinceritate.
Aşadar, pentru un regim democratic este necesar existenţa unui dialog şi nicidecum a unui monolog, precum şi o populaţie care să vrea şi să poată purta acest dialog.
Şcoala de la Chicago consideră că democraţia, ca regim politic, este suficient de suplă pentru a-şi corecta propriile sale erori, încercând în permanenţă să-şi adapteze structurile la noile date ale vieţii sociale.
În acest caz, sistemul democratic românesc de ce ar face excepţie? De ce nu este în măsură să-şi corecteze erorile şi să adapteze nevoilor sociale?
Apropierea vieţii de stat de cea a societăţii civile a născut concepţia despre statul social, în care obligaţiile cetăţenilor se împletesc cu libertatea lor şi cu asigurarea unei concurenţe loaiale. O ordine socială dreaptă trebuie să echilibreze inetervenţia statului cu libertatea de acţiune a agenţilor social-economici, dar şi cu protecţia faţă de şomaj, faţă de exploatare. Acestă concepţie caută să asigure condiţii social-economice şi politice unui cetăţean cu exigenţe sporite faţă de actul conducerii generale a societăţii.
Potrivit lui H. Kremendahl, orice sistem politic pluralist trebuie să aibă în vedere trei aspecte:
– caracterul legitim al diversităţii.
– rolul binelui public, ca valoare care orientează întregul regim politic.
– pentru realizarea primelor două caracteristici, trebuie soluţionat câmpul tensional ce se naşte între consensul pe care îl implică binele comun şi conflictul pe care îl generează diversitatea.
Titu Maiorescu reflectând asupra relaţiei dintre conţinut şi formă, în artă, include – într-un plan mai larg – forme de organizare şi conducere politică, atingând incapacitatea vieţii sociale româneşti de a-şi croi veşminte pe măsura calităţilor şi aspiraţiilor acestui popor.
Stein Rokkan sublinia că fiecare ţară trebuie să-şi caute drumul propriu spre democraţie şi odată găsit să meargă consecvent pe el, dezvoltând practici politice care să asigure o permanentă adâncire a democratismului real al vieţii social-politice.
Oare România şi-a găsit propriul drum? Nu cred. România bâjbâie într-un “hăţiş” din care nu este capabilă să iasă, din pricina lipsei de profesionalism a celor care o conduc.
Trebuie precizat că stadiul democratic al vieţii politice ale ţărilor europene şi nord-americane nu este un prag ce nu poate fi depăşit şi nici un model care ar trebui impus tuturor ţărilor lumii.
Valorile politice ale popoarelor trebuie să concretizeze propria experienţă istorică, împletită cu experienţa generala a omenirii.
Dacă in 1989 ne-au lipsit termenii de comparaţie şi astfel am putut fi manipulaţi precum s-a dorit la momentul respectiv, astazi este cu totul altceva. Totuşi, ne lipseşte un spaţiu al reflecţiei, în care cetăţeanul să se retragă şi să se întrebe: Eu sunt cel care gândesc, sau este altcineva care mă gândeşte?”
Dacă ne-am retrage într-un astfel de spaţiu, am pricepe că dorinţa preşedintelui Traian Băsescu este doar “Praf în ochi”.