Acum istoric, politolog și jurnalist, Cristian Ivaneș povestește ce a însemnat căderea acestui simbol. El a făcut și o istorie a Zidului Berlinului, de la ridicarea sa, în 13 august 1961, până în ultima sa seară ca barieră a morții, 9 noiembrie 1989.
”Tinerii când aud despre Zidul Berlinului cască doi ochi mari și uimiți și se întreabă, dar despre ce zid ne vorbește ăsta, că nu-i niciun zid la Berlin – că noi am fost în city-break și n-am văzut niciun zid, și atunci află pentru prima dată că, dacă n-au văzut ei, nu înseamnă că nu a fost, pentru foarte mulți ani, un zid care despărțea cele două părți ale Berlinului, Berlinul de vest și Berlin – capitala RDG-ului, un zic care, începând cu 1961 înconjura Berlinul de vest pentru ca, vezi Doamne, Occidentul imperialist și diavolesc să nu invadeze paradisul comunist din Est.
Aceasta era versiunea oficială. Adevărul este exact pe dos și anume faptul că atât din Berlinul de Est, cât și din RDG în general, prin Berlin, înainte de zid, fugeau către vest, către RFG sute de mii de est-germani pe an. Și asta era, deja, o ”hemoragie” care trebuia oprită, în viziunea guvernului lui Walter Ulbricht, șeful Partidului Socialist Unit German, adică al partidului comunist, ceea ce s-a și întâmplat, începând cu noaptea dintre 12 și 13 august 1961, când se pun primele opreliști fizice între est și vest, ceea ce a dus la o tragedie inclusiv umană, pentru că membrii aceleași familii este posibil să se fi aflat în acea noapte în părți diferite ale Berlinului și n-au mai fost lăsați să se revadă decât cu foarte mare greutate și definitiv doar după câteva zeci de ani, până în noiembrie 1989.
În acea noapte teribilă de 12-13 august 1961, trecătorii au văzut, uimiți, că orașul, între cele două zone est-vest, se umple de soldați care aștern sârmă ghimpată pe caldarâm.
Asta a fost prima ”generație” de zid – sârmă ghimpată, pusă pe jos, apoi ridicată pe stâlpi, astfel încât să nu mai poți trece dintr-o parte într-alta a străzii și terminând, făcând toată istoria generațiilor de zid, pentru că s-au succedat mai multe tipuri de construcție, până în seara zilei de 9 noiembrie 1989, când zidul cade dintr-o greșeală. Și o să explic din greșeala cui și care anume a fost acea greșeală și de ce anume a fost ea comisă la o conferință de presă în Berlinul de est, în seara zilei de 9 noiembrie 1989.
Berlinul, înconjurat de ziduri
A fost un zid care a înconjurat Berlinul de vest în totalitatea lui, 153 de kilometri de zid dublu. Lumea nu știe că nu a existat un Zid al Berlinului, ci au existat două Ziduri ale Berlinului, două rânduri de zid cu un teritoriu variind în lungime între cele două șiruri. Pe acolo circulau Trabanturi kaki ale armatei est-germane, întotdeauna cu patrule formate din cel puțin doi sau trei militari, pentru că au mai pățit-o est-germanii și nu doreau să riște, în anii 1960, chiar la început, când și zidul era mai puțin performant, soldați est-germani au dezertat și au trecut dincolo, cu armă cu tot, cu uniformă cu tot, cu casă cu tot.
Există și o poză celebră, care a luat premiul Pulitzer, o poză alb-negru, cu un soldat care fuge și sare peste sârma ghimpată, dincolo, în Berlinul de vest. Ca să nu mai riște, deja trimiteau doi sau trei, să se păzească reciproc. În caz că unuia i-ar fi vreo idee ciudată, ceilalți aveau ordin să tragă și să-l omoare, așa cum aveau ordin să tragă în oricine ar fi încercat să sară, să treacă, să găurească, să spargă cu buldozerul sau cu orice”.
Cum au aflat românii de această cădere a Zidului Berlinului, din câte vă mai aduceți aminte de atunci?
Îmi amintesc foarte bine pentru că atât Radio-ul, cât și Televiziunea Română, care emitea trei ore pe zi atunci, între 19.00 și 22.00, dar și presa scrisă nu a suflat un cuvânt. Eram în perioada celui de-al 14-lea Congres al Partidului Comunist. Și dacă n-ar fi fost an de congres, tot nu s-ar fi aflat din presa românească. Țin minte cum am aflat eu, de exemplu. Atât blocul meu, cât și multe alte blocuri din Cluj și din toată România aveau, la comun, o antenă parabolică făcută artizanal. Toți aveam sârmă trasă, plăteam instalația, plăteam întreținerea și ne uitam la ce puteam să ne uităm ca să nu vedem aceeași mizerie ceaușistă, în fiecare seară.
Căderea Zidului, văzută de la Cluj
În seara aceea de 9 noiembrie eu am venit de la dentist, mă durea înfiorător măseaua și am pornit televizorul cu un program olandez. Mi-l amintesc și astăzi, RTL Veronique se numea. Era transmisiune în direct din Berlin cu oameni călare pe zid. Eu am crezut că e un film, inițial, pentru că nu putea să fie adevărat. Știam bine ce însemna Zidul Berlinului, cunoșteam din familie ce riscuri erau să te sui pe zid și nu putea fi adevărat. Cu greu mi-am dat seama că, totuși, era adevărat.
Am pornit Europa Liberă și am auzit la buletinul de ștri că s-a deschis granița dintre cele două părți ale Berlinului, est și vest și Zidul a căzut. Atunci mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu adevărat revoluționar. E o zi memorabilă și asta va aduce cumva, ceva și în România. Imposibil! Nu se poate ca România să rămână ceaușizată, închistată, rinocerizată și înghețată în frig și în frică”.
Câți ani aveați când se întâmpla acest lucru?
Aveam 17 ani, dar eram politic foarte treaz și foarte mare consumator de Europa Liberă, Vocea Americii, de Radio Rias, care era echivalentul Europei Libere, dar pentru estul Germaniei, în germană, și se prindea și în România, pe unde scurte. Știam destul de bine ce se petrecea în Europa și de abia așteptam să văd ceva și la mine acasă. Urma să se întâmple peste câteva săptămâni”.
Textul face parte din Pagina de istorie a RFI România.
Citiți și alte Pagini de istorie, AICI.
